No title 7...

Prieteni adevăraţi

            Mi se pare patetic să scriu încă o dată despre această temă cu prietenii, dar având în vedere că m-am tot confruntat cu ei, au fost singura mea sursă de inspiraţie. Sună cam egoist, pentru că ceea ce urmează nu e tocmai plăcut, dar fie… Fiecare o să privească din unghiul favorabil lui. Ca să nu o mai lungesc scriind încă o dată ceea ce am scris în No title-urile anterioare, voi trece oarecum la subiect, încercând să scriu cât mai scurt şi cât mai la subiect.

            În ultima perioadă s-au întâmplat chestii foarte ciudate între mine şi prietenii mei (dacă le pot zice astfel). Sunt în starea aia în care te întrebi dacă ceea ce se întâmplă e din cauză că ai greşit cu ceva sau e din cauză a ceea ce se “vorbeşte” în jur. Deşi sunt lipsit de „Îngerul Păzitor” şi nu merg tocmai des la biserică aşa cum ar trebui din punctul de vedere al unei/unor persoane, am încercat să mă „prefac” că am „viaţă spirituală”, cu toate că am trăit-o într-un comportament de „bulangiu”, „minţindu-i pe toţi” şi „jucându-i pe degete” şi „bătându-mi joc de toţi din jurul meu” etc. Sper că nu vi se pare ciudat ce am scris, pentru că asta e părerea unor persoane care îmi cunosc numele, maşina, statutul şi deja mă cunosc în persoană: „Încrezut, superior, arogant” etc. De ce să neg ceea ce susţin acei oameni despre care nu cunosc nimic? Probabil au dreptate, având în vedere că ei au „Îngeri Păzitori”, nu ca mine. E mai mult decât probabil ca ei să vadă dincolo de absolut şi să cunoască o persoană numai după felul cum se îmbracă şi ce are. Adevărate fiinţe spirituale. Trecând peste... Ce nu înţeleg la unul din prietenii mei, şi vă rog să vă puneţi în situaţia mea, sau poate chiar treceţi sau aţi trecut prin ea, este ceea ce voi scrie în continuare: De ce îi place acelui prieten să îşi petreacă timpul cu mine, o persoană „plină de sine, mincinoasă, prefăcută, care îi joacă pe toţi pe degete (ştiu că repet), care nu e ceea ce pare şi care îi critică pe toţi şi îi consideră pe toţi rataţi”, şi să stea de vorbă cu mine, să râdă cu mine, să glumească cu mine şi să se comporte ca un adevărat prieten, când de fapt când ajunge acasă şi intră pe mess şi vorbeşte cu o prietenă de a lui, de care e îndrăgostit şi pe care crede că eu vreau să io fur deşi nu am nici o tangenţă cu ea, dar eu vreau să o fur (sa reţineţi) şi începe să îi zică „strâmbe” în ceea ce mă priveşte, făcându-mă să par un idiot în viaţa socială, după care acea prietenă a lui transmite prietenei ei cea mai bună, aceasta transmite mai departe şi etc. Am ajuns să am o viaţă socială cu respectivii de „invidiat”. Ies în grup cu ei în oraş, râdem, ne distrăm etc; suntem fete şi băieţi şi evident că nu mă pot împărţi în acelaşi timp vorbind cu toţi, dar în acelaşi timp, dacă vorbesc cu una dintre fete mai mult decât cu celelalte şi nu doar atât > apare concluzia „Gata, ăia doi îs împreună”, după care vine o copilă de 16 ani şi începe cu teoria chibritului la adresa fetei cu care vorbisem, că vezi Doamne ea are prieten şi are o experienţă mai uimitoare decât o femeie măritată şi îi dă lecţii de viaţă acelei fete cu care vorbeam eu, care deşi îi explică clar că nu suntem împreună şi nu avem mari legături unul cu celălalt: „Nu, el este un mincinos şi un prefăcut şi îşi bate joc de tine. Nu vezi că acum s-a dus la alta şi te-a lăsat baltă? Eşti o proastă că stai cu el”. Concluzie: Dacă ieşi în oraş cu un grup mix asigurăte că îţi cumperi staţie cu difuzoare şi mergi cu ele după tine ca să fi sigur că atunci când vorbeşti ca un om normal cu o persoană de sex opus, să nu se înţeleagă că a doua zi dimineaţă începe ceremonia religioasă. Continuând şi revenind la acel prieten: cu ceea ce a zis pe mess; bun, dar asta ar fi putut zice şi pe viu, nu? Nu este exclus. Acum stau şi mă întreb în sinea mea (poate deja vă întrebaţi şi voi): Sunt oare eu un prefăcut şi un mincinos, sau o anumită persoană care mi se consideră prieten bagă „strâmbe” de mine ca să mă facă pe mine de rahat în ochii altora, doar pentru a se asigura că nu îi fur fata (de care e îndrăgostit)? Nu vi se pare stupid? Mie: DA. Şi ca să nu mai vorbim de faptul că după ce am aflat că respectivele două (fata, de care este îndrăgostit acest prieten, şi prietena acesteia) mă vorbesc de urât pe la spate cu respectiva fată, cu care port conversaţii cât se poate de normale în felul nostru şi în glumele noastre „proaste” („să nu mai vorbim de faptul...”, deci nu continui)... După ce vorbesc cu respectivele două şi le explic că nu le înţeleg intenţiile şi nu înţeleg de ce se bagă unde nu au treabă, se întâmplă următoarele: fata de care e îndrăgostit acel prieten îi cere scuze (fată finuţă şi cu bun simţ, chiar de apreciat), iar cealaltă începe cu sf-uri din epoca medievală, care sună cam aşa: „Stii ceva? Pe mine nu ma prosteşti cu textele tale. Ce te dai aşa superior în felul tău de a vorbi? Crezi că mă intimidezi?” Hai să fim realişti. Am schimbat cu ea câteva cuvinte live, după care nu am mai avut contact de nici un fel şi ea îmi vine mie cu pretexte gen: „Lasă că ştiu cum vorbeşti tu de fapt, ştiu ce fel de om eşti şi ştiu ce intenţii ai. Eşti un prefăcut şi pe mine nu mă prosteşti cu de astea, că pe mine are cine să mă înveţe (se referă la iubitul ei, care e mult mai mare decât mine şi care mai mult ca sigur, că bag şi mâna în foc, îmi dă dreptate că tot ce face ea e stupid)...”

            Da, foarte interesant, nu? Deci mai pe scurt e cam aşa. Prietenul ăla îşi face sau încearcă probabil să îşi facă teren cu fata aia, făcându-mi viaţa socială un cacat, ca să nu cumva să par eu vreodată mai presus ca el, pentru că el mă vede ca pe un om perfect, care le ştie pe toate, dar în acelaşi timp (pe la spate) sunt un mincinos şi un prefăcut: ca să vezi ce minte poate să aibă şi cum se poate contrazice. Eu nu am o legătură cu fata lui, dar dacă o salut deja apar discuţii gen: „Ce bulangiu e! A zis că nu se dă la ea, vrea să mi-o fure şi cică pe el nu o interesează fata asta”. Deci sfatul meu este: atunci când un prieten de-al tău îşi găseşte o fătucă, să îţi pui mască de scafandru pe cap, să nu te uiţi la ea, să te prefaci că eşti un idiot şi un retardat cu dezabilităţi fizice si psihice, ca să nu te ajute el la „umplut frigiderul”. Bun! După toate astea rup legătura cu el şi nu îi mai dau explicaţiile de zi cu zi, pentru că nu mă obosesc să îi explic unele chestii care încă nu pot fi percepute de el. Şi ce concluzie trage? „A, te-ai săturat de noi? Te-ai ajuns”. Deci încă o dovadă de... Nu mai zic. Deci mie în faţă îmi zice: „Eşti un prieten super, care mă ajută şi îmi este aproape şi vreau să învăţ de la tine, să fiu ca tine” etc. Fetei ăleia (şi nu doar ei) îi zice: „E un bulangiu, un prefăcut, un mincinos, să nu ai încredere în el”, după care eu îi zic că nu mai vreau să discut cu el, pentru că m-am săturat de chestiile astea copilăreşti şi stupide care le-am suportat multă vreme, crezând că poate odată cu vârsta de 18+ ani se va mai „dezgheţa” la minte (că eu îs „dezgheţatul grupului”, după spusele fetei de 16 ani) şi eu îs ăla care o iau razna şi o ard în SF-uri şi sunt aşa cum sunt. Ciudat este că acele persoane susţin cu tărie ceea ce le iese pe gură, iar când am vrut să mă conving, vorbind cu ceilalţi prieteni ai mei (care nu fac parte din acest grup), dacă este adevărat tot ce zic cei din respectivul grup, toţi au început să râdă de mine, întrebându-mă dacă încă nu am terminat şcoala primară, pentru că abordându-i cu astfel de probleme consideră că am rămas un puştan mucos (poate aşa o fi, pot contrazice?). Precizez că prietenii ceilalţi au 20+ ani, că na... Eu am fost şi voi rămâne mezinul printre ei, dar nu intrăm în detalii.

           

Bun, deci eu sunt genul de persoană care o arde în sf-uri şi se crede superioară şi toţi sunt nişte rataţi pentru mine şi eu sunt cel mai tare din parcare şi vreau ca toţi să îmi fie inferiori, pentru că numai eu am dreptate şi că toţi trebuie să asculte de mine, şi nu în ultimul rând ei îs conştienţi că sunt o persoană mincinoasă şi prefăcută şi care îşi bate joc de oameni cu orice şi etc.

            Când le pun să argumenteze criticile aduse la adresa mea, toţi o dau cotită cu întrebări gen: „Crezi că acum m-ai închuiat cu întrebări de astea?”, „Ce o arzi cu întrebări de astea cu mine, crezi că mă întimidezi?” Deci eu îi întreb de unde au dedus toate cele, şi prin întrebarea mea eu îi indimidez şi încerc să îi închui, da? Deci pun o întrebare omenească, pentru că nu îmi dau seama de unde scot ei toate tâmpeniile alea, dar eu sunt ălă cu sf-uri şi etc.

            Poate v-am plictisit, eu simţeam nevoia să scriu şi totodată vreau ca cei care se regăsesc în situaţii de astea să îmi zică părerea lor, pentru că eu cel puţin am ajuns să cred că am o problemă. Prietenii (care îmi sunt prieteni, nu „prieteni”) îmi râd în nas, spunându-mi să mă mai maturizez şi să nu-mi mai petrec timpul cu asemenea copii (se referă la ăia care mă critică) şi să îi las în pleata lor că nu sunt tatăl lor să îi învăţ ce e bine şi ce e rău.

            Whatever... O voi arde în continuare pe sf-uri în felul meu de a mă exprima şi voi minţi pe toţi şi etc, pentru că aşa sunt eu şi aşa trebuie să îmi bat joc de toţi, clar? Să fie lege ce am zis că altfel aveţi de a face cu „prietenii” mei.

            Baftă în a fi „prieteni” >:D<

P.S. Scuze dacă sunt greşeli gramaticale, chiar nu m-am ostenit să corectez chestia de mai sus, pentru că nu am vrut să exprim nimic ca să fiu înţeles, ci am vrut să cer o părere pe baza a ceea ce mi se întâmplă.

No title 6...

Aspiraţie, confuzie...

E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente? Vorbind despre sentimente de la o scală a raţionalităţii la o scală a simţului e cam greu să deduci compatibilitatea celor două într-un amestec ce nu ar duce la o judecată dreaptă, ci la o confuzie.

Câte şanse sunt, câtuşi de puţin, ca atunci când alegi ceva să nu gândeşti ceea ce ai ales? Şi câte şanse sunt ca atunci când vezi o fată, în cazul unui băiat, şi simţi ceea ce nu poţi controla să gandeşti simţul înainte de a apărea?

E oare suficient de clar ceea ce încerc să scriu sau să transmit în aşa zisul joc de cuvinte? Nu cred totuşi că afirmaţia făcută de alţii referitor la ceea ce încerc să transmit este un joc de cuvinte, cred că cei care nu înţeleg şi care refuză să gândească înainte să vorbească e datorită faptului că ei nu înţeleg viaţa la nivelul aspirat perfecţiunii. Altfel spus: Când omu nu simte şi nu gândeşte consideră că nu înţelege, iar ceea ce nu înţelege înseamnă că nu există, deci dacă nu există nu e posibil şi tot aşa.

Vreau să rup mitul ăsta şi să spun că este posibil, deoarece acea confuzie se poate „aranja”. Însă este o problemă: Cum se poate aranja? Câţi ne-am pus această întrebare?

Cel mai mult îmi place faptul că nimeni nu s-ar gândi de ce ar trebui să îşi pună o asemenea întrebare. Eu pot oferi un răspuns care se regăseşte în cuvintele exprimate de fiecare om după ce începe o etapă şi o sfârşeşte drastic. Nu mă fac înţeles? Pot să continui, făcându-mă:

Un singur exemplu cred că îmi este de ajuns pentru „confuzie”, adică pentru împreunarea raţionalităţii (gândirii) cu sentimentele (simţurile), dar care să fie acela? O altă întrebare pe care sunt sigur că vo adresaţi fără să o realizaţi. De aici se poate deduce faptul că „interiorul” acţionează fără voia noastră, dar noi nu vrem să ştim asta, deci lăsăm totul în necunoaştere, adică nu dăm importanţă crezând că noi gândim, dar de fapt subconştientul o face pentru noi, dându-ne impresia că am făcut-o noi, însă noi doar aplicăm. O dau în SF-uri? Nu e problemă, o să trec la exemplul specificat anterior şi poate mă voi face înţeles.

Având în vedere faptul că am scris mai devreme despre o aşa presupusă întâlnire între o fată şi un băiat ce s-ar termina cu sentimente pentru partea masculină, aş vrea să parcurg unele etape generale ce se clasează oarecum într-o singură „etapă mamă”.

O să scriu despre dragostea la prima vedere care, din fericire sau din păcate (pentru ca în subconştient nu se poate face diferenţa – o sa înţelegi imediat de ce), pentru unii se întâmplă cam des. Asemeni celor scrise mai sus, voi lua cazul băiatului care se îndrăgosteşte de fată:

Dacă un băiat vede o fată şi „fluturaşii veseli” încep să bântuie, ce înseamnă? (nu voi răspunde) Prima dorinţă a băiatului care este? – Să o „aibă” pe acea fată, corect? Adică să fie împreuna cu ea. Vom exclude ceea ce se petrece în partea fetei. Într-o primă fază vor apărea unele impulsuri care din cauza sau datorită simţurilor îl împing pe băiat să se ducă spre fată. Bun, dar ce face când ajunge la ea? Într-o astfel de situaţie automat apare ceea ce se numeşte raţionament. Adică băiatul va trebui să gândească ceea ce e de făcut, dar de ce? De ce nu poate acţiona pe baza sentimentelor? (nu voi răspunde) Aşa cum e normal, băiatul va gândi totul pe baza sentimentelor, adică îşi va face „planuri” de abordare a fetei, încercând să o seducă şi să o „aibă”. Problema este că sentimentele nu îţi oferă la început şi suferinţă, pentru că la început e fericirea, apoi dezamăgirea. Ciudat, nu? Primul impuls de a merge la fată va fi urmat de raţionamentul băiatului, care în timp ce se „mişcă” îşi face „planul” de abordare. Ajuns la fată, sentimentele se amplifică şi se măresc. Dar de ce? Pentru că evident în „punga” sentimentelor au intrat emoţiile (o bătaie de cap, oare?). Scurtând puţin exemplul; privind fata în ochi, sentimentele se amplifică şi acaparează raţionamentul. Dar de ce? Pentru că băiatul într-o astfel de situaţie de inegalitate între sentiment şi raţionament intră în dezavantaj. Nu va mai putea gândi limpede având în vedere că atenţia lui, involuntar, se distrage, făcându-l să fie atent fără să-şi dea seama la „punga” sentimentelor.

S-o scurtăm niţel: Când fata nu a răspuns sentimentelor băiatului, ce înseamnă? Că sentimentele ei nu au fost compatibile cu ale băiatului, dar de ce? Uite o altă întrebare pe care lumea şi-o pune sub forma: „De ce nu îi place de mine?” Problema este că noi privim la aspect (exterior) în loc să privim la nucleu (interior). De aici încep jocurile mele de cuvinte, nu credeţi? Lăsând asta deoparte şi revenind: de ce în momentul de faţă după ce băiatul a fost refuzat, în loc să îi scadă sentimentele pentru acea fată, ele se amplifică şi mai tare? E evident, nu? În „pungă” intră dezamăgirea. În astfel de situaţii băiatul îşi pierde încredere în sine, într-o situaţie asemănătoare sentimentele lui se vor diminua. Dacă următoarea situaţie se va repeta după cea de a doua, evident acestea vor da semne de dispariţii. Dar de ce? Pentru că sentimentele, mai exact „punga” ce le reprezintă se umple atât de mult încât acoperă tot ce înseamnă raţionament, astfel că va fi imposibil să ne mai gândim la ceva. Dar totuşi sunt oameni care trec peste (nu intrăm în detalii).

Revenind la „E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente?” şi să răspund din partea mea. Eu consider că da. Dacă vă întrebaţi de ce, e normal că trebuie să susţin ceea ce am scris prin cel puţin un argument. Voi face acel argument referitor la exemplul anterior care este cunoscut de majoritatea celor dintre cei care citesc. În momentul întâlnirii celor doi s-a creat un dezechilibru ce poate fi discutat pe multe fronturi, fiindcă băiatul a lăsat echilibrul aspiraţiei către perfecţiune să fie cuprins doar de o tabăra, cea a sentimentelor. Când într-un război o tabără îşi atrage oameni în armata sa, automat aceasta poate fi declarată învingătoare. Dar imposibilul face că subconştientul nostru în astfel de situaţii gândeşte în lipsa noastră, „explicându-ne că e posibil să cădem în desuietudine, dar nematuritatea pe care o avem ne face să avem încredere în sentimentele ce acoperă fără voia noastră voinţa noastră.

Cu toate că am lăsat în aer (poate pentru unii), de fapt vă asigur că am încheiat ce am vrut să zic, oferind chiar un răspuns cert ce are aspectul incertului.

Este frumos să trăieşti un sentiment la maxim şi e frumos când acesta durează, dar trebuie să înţelegem că apă fără pământ nu există, deci dragoste fără cap nici atât nu poate exista. Chiar dacă dragostea apare din sentimente (într-o combinaţie ciudată), aceasta este cea care are nevoie de o bază, nu gândirea (care deobicei o bazăm pe dragoste). A pune sentimentul mai presus de raţionament înseamnă a ne tăia capul în favoarea dragostei. A-ţi da viaţa pentru o persoană în loc să te foloseşti de ea pentru a salva acea persoană este un alt dezechilibru al aspiraţiei către perfecţiune. Când faci ceva trebuie să simţi, dar e bine să simţi ceea ce vrei să faci atunci când ai gândit totul înainte.

Altfel spus: Gândeşte ceea ce vrei să faci, apoi simte ce e mai bine între căile pe care ţi le-ai creat. Dacă te laşi purtat de sentimente, poţi încărca o „pungă” cu probleme de care nu poţi deveni conştient nici chiar când le guşti. Gândeşte-te de asemenea că un dezechilibru creat într-un moment oportun nu va duce niciodată la reuşită. Sentimentele sunt frumoase, dar şi raţionamentul este... Trebuie doar să ştii să îl foloseşti. Degeaba iubeşti, dacă nu gândeşti.

Ceea ce vreau să spun cu acele pungi e doar un exemplu introdus indirect: punga cu sentimente este purtată într-o mână şi cea cu raţionamentul în cealaltă mână. Dacă o pungă primeşte ceva în plus (în cazul nostru punga sentimentelor) şi noi nu ne gândim cât de greu ar putea fi acel ceva, nu există oare posibilitatea să pierdem controlul mâinilor cu care ţinem pungile? Altfel spus: Nu există posibilitatea să ne ieşim din fire şi să acţionăm prosteşte?

Referitor la întrebarea care mi se adresează mereu: „Cum ţi-a venit să scrii asta?”

Răspunsul meu se găseşte în analiza a tot ceea ce mă înconjoară. Pentru mine fiecare gest şi fiecare vorbă este un abecedar, adică ceva din care pot învăţa. Degeaba trăiesc un sentiment care mă ia prin surprindere dacă nu îl gândesc apoi, având poate posibilitatea să îl ofer la rândul meu altcuiva.

Oricum ar fi...

Voi rămâne în continuare la ceea ce am scris de la începutul începuturilor: Life is beautiful.