No title 6...

Aspiraţie, confuzie...

E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente? Vorbind despre sentimente de la o scală a raţionalităţii la o scală a simţului e cam greu să deduci compatibilitatea celor două într-un amestec ce nu ar duce la o judecată dreaptă, ci la o confuzie.

Câte şanse sunt, câtuşi de puţin, ca atunci când alegi ceva să nu gândeşti ceea ce ai ales? Şi câte şanse sunt ca atunci când vezi o fată, în cazul unui băiat, şi simţi ceea ce nu poţi controla să gandeşti simţul înainte de a apărea?

E oare suficient de clar ceea ce încerc să scriu sau să transmit în aşa zisul joc de cuvinte? Nu cred totuşi că afirmaţia făcută de alţii referitor la ceea ce încerc să transmit este un joc de cuvinte, cred că cei care nu înţeleg şi care refuză să gândească înainte să vorbească e datorită faptului că ei nu înţeleg viaţa la nivelul aspirat perfecţiunii. Altfel spus: Când omu nu simte şi nu gândeşte consideră că nu înţelege, iar ceea ce nu înţelege înseamnă că nu există, deci dacă nu există nu e posibil şi tot aşa.

Vreau să rup mitul ăsta şi să spun că este posibil, deoarece acea confuzie se poate „aranja”. Însă este o problemă: Cum se poate aranja? Câţi ne-am pus această întrebare?

Cel mai mult îmi place faptul că nimeni nu s-ar gândi de ce ar trebui să îşi pună o asemenea întrebare. Eu pot oferi un răspuns care se regăseşte în cuvintele exprimate de fiecare om după ce începe o etapă şi o sfârşeşte drastic. Nu mă fac înţeles? Pot să continui, făcându-mă:

Un singur exemplu cred că îmi este de ajuns pentru „confuzie”, adică pentru împreunarea raţionalităţii (gândirii) cu sentimentele (simţurile), dar care să fie acela? O altă întrebare pe care sunt sigur că vo adresaţi fără să o realizaţi. De aici se poate deduce faptul că „interiorul” acţionează fără voia noastră, dar noi nu vrem să ştim asta, deci lăsăm totul în necunoaştere, adică nu dăm importanţă crezând că noi gândim, dar de fapt subconştientul o face pentru noi, dându-ne impresia că am făcut-o noi, însă noi doar aplicăm. O dau în SF-uri? Nu e problemă, o să trec la exemplul specificat anterior şi poate mă voi face înţeles.

Având în vedere faptul că am scris mai devreme despre o aşa presupusă întâlnire între o fată şi un băiat ce s-ar termina cu sentimente pentru partea masculină, aş vrea să parcurg unele etape generale ce se clasează oarecum într-o singură „etapă mamă”.

O să scriu despre dragostea la prima vedere care, din fericire sau din păcate (pentru ca în subconştient nu se poate face diferenţa – o sa înţelegi imediat de ce), pentru unii se întâmplă cam des. Asemeni celor scrise mai sus, voi lua cazul băiatului care se îndrăgosteşte de fată:

Dacă un băiat vede o fată şi „fluturaşii veseli” încep să bântuie, ce înseamnă? (nu voi răspunde) Prima dorinţă a băiatului care este? – Să o „aibă” pe acea fată, corect? Adică să fie împreuna cu ea. Vom exclude ceea ce se petrece în partea fetei. Într-o primă fază vor apărea unele impulsuri care din cauza sau datorită simţurilor îl împing pe băiat să se ducă spre fată. Bun, dar ce face când ajunge la ea? Într-o astfel de situaţie automat apare ceea ce se numeşte raţionament. Adică băiatul va trebui să gândească ceea ce e de făcut, dar de ce? De ce nu poate acţiona pe baza sentimentelor? (nu voi răspunde) Aşa cum e normal, băiatul va gândi totul pe baza sentimentelor, adică îşi va face „planuri” de abordare a fetei, încercând să o seducă şi să o „aibă”. Problema este că sentimentele nu îţi oferă la început şi suferinţă, pentru că la început e fericirea, apoi dezamăgirea. Ciudat, nu? Primul impuls de a merge la fată va fi urmat de raţionamentul băiatului, care în timp ce se „mişcă” îşi face „planul” de abordare. Ajuns la fată, sentimentele se amplifică şi se măresc. Dar de ce? Pentru că evident în „punga” sentimentelor au intrat emoţiile (o bătaie de cap, oare?). Scurtând puţin exemplul; privind fata în ochi, sentimentele se amplifică şi acaparează raţionamentul. Dar de ce? Pentru că băiatul într-o astfel de situaţie de inegalitate între sentiment şi raţionament intră în dezavantaj. Nu va mai putea gândi limpede având în vedere că atenţia lui, involuntar, se distrage, făcându-l să fie atent fără să-şi dea seama la „punga” sentimentelor.

S-o scurtăm niţel: Când fata nu a răspuns sentimentelor băiatului, ce înseamnă? Că sentimentele ei nu au fost compatibile cu ale băiatului, dar de ce? Uite o altă întrebare pe care lumea şi-o pune sub forma: „De ce nu îi place de mine?” Problema este că noi privim la aspect (exterior) în loc să privim la nucleu (interior). De aici încep jocurile mele de cuvinte, nu credeţi? Lăsând asta deoparte şi revenind: de ce în momentul de faţă după ce băiatul a fost refuzat, în loc să îi scadă sentimentele pentru acea fată, ele se amplifică şi mai tare? E evident, nu? În „pungă” intră dezamăgirea. În astfel de situaţii băiatul îşi pierde încredere în sine, într-o situaţie asemănătoare sentimentele lui se vor diminua. Dacă următoarea situaţie se va repeta după cea de a doua, evident acestea vor da semne de dispariţii. Dar de ce? Pentru că sentimentele, mai exact „punga” ce le reprezintă se umple atât de mult încât acoperă tot ce înseamnă raţionament, astfel că va fi imposibil să ne mai gândim la ceva. Dar totuşi sunt oameni care trec peste (nu intrăm în detalii).

Revenind la „E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente?” şi să răspund din partea mea. Eu consider că da. Dacă vă întrebaţi de ce, e normal că trebuie să susţin ceea ce am scris prin cel puţin un argument. Voi face acel argument referitor la exemplul anterior care este cunoscut de majoritatea celor dintre cei care citesc. În momentul întâlnirii celor doi s-a creat un dezechilibru ce poate fi discutat pe multe fronturi, fiindcă băiatul a lăsat echilibrul aspiraţiei către perfecţiune să fie cuprins doar de o tabăra, cea a sentimentelor. Când într-un război o tabără îşi atrage oameni în armata sa, automat aceasta poate fi declarată învingătoare. Dar imposibilul face că subconştientul nostru în astfel de situaţii gândeşte în lipsa noastră, „explicându-ne că e posibil să cădem în desuietudine, dar nematuritatea pe care o avem ne face să avem încredere în sentimentele ce acoperă fără voia noastră voinţa noastră.

Cu toate că am lăsat în aer (poate pentru unii), de fapt vă asigur că am încheiat ce am vrut să zic, oferind chiar un răspuns cert ce are aspectul incertului.

Este frumos să trăieşti un sentiment la maxim şi e frumos când acesta durează, dar trebuie să înţelegem că apă fără pământ nu există, deci dragoste fără cap nici atât nu poate exista. Chiar dacă dragostea apare din sentimente (într-o combinaţie ciudată), aceasta este cea care are nevoie de o bază, nu gândirea (care deobicei o bazăm pe dragoste). A pune sentimentul mai presus de raţionament înseamnă a ne tăia capul în favoarea dragostei. A-ţi da viaţa pentru o persoană în loc să te foloseşti de ea pentru a salva acea persoană este un alt dezechilibru al aspiraţiei către perfecţiune. Când faci ceva trebuie să simţi, dar e bine să simţi ceea ce vrei să faci atunci când ai gândit totul înainte.

Altfel spus: Gândeşte ceea ce vrei să faci, apoi simte ce e mai bine între căile pe care ţi le-ai creat. Dacă te laşi purtat de sentimente, poţi încărca o „pungă” cu probleme de care nu poţi deveni conştient nici chiar când le guşti. Gândeşte-te de asemenea că un dezechilibru creat într-un moment oportun nu va duce niciodată la reuşită. Sentimentele sunt frumoase, dar şi raţionamentul este... Trebuie doar să ştii să îl foloseşti. Degeaba iubeşti, dacă nu gândeşti.

Ceea ce vreau să spun cu acele pungi e doar un exemplu introdus indirect: punga cu sentimente este purtată într-o mână şi cea cu raţionamentul în cealaltă mână. Dacă o pungă primeşte ceva în plus (în cazul nostru punga sentimentelor) şi noi nu ne gândim cât de greu ar putea fi acel ceva, nu există oare posibilitatea să pierdem controlul mâinilor cu care ţinem pungile? Altfel spus: Nu există posibilitatea să ne ieşim din fire şi să acţionăm prosteşte?

Referitor la întrebarea care mi se adresează mereu: „Cum ţi-a venit să scrii asta?”

Răspunsul meu se găseşte în analiza a tot ceea ce mă înconjoară. Pentru mine fiecare gest şi fiecare vorbă este un abecedar, adică ceva din care pot învăţa. Degeaba trăiesc un sentiment care mă ia prin surprindere dacă nu îl gândesc apoi, având poate posibilitatea să îl ofer la rândul meu altcuiva.

Oricum ar fi...

Voi rămâne în continuare la ceea ce am scris de la începutul începuturilor: Life is beautiful.