No title 4...

 Armonia interioara

            Fără a mă gândi de ce o fac am citit de la un capăt la altul toate cele 3 “No title…”. Am vrut să mă regăsesc în ele, pentru că sunt scrise de mine, dar acum parcă nu mai sunt. Ce mă determină să spun asta? Cred că aş putea explica, însă nu ştiu dacă aş reuşi să mă fac înţeles. Schimbarea face parte din ciclul vieţii şi fie că vrem fie că nu, mai devreme sau mai târziu îşi pune “ghearele” pe noi. Rămâne însă de văzut dacă în acel moment în care suntem “prinşi” avem tot ce ne trebuie pentru a “scăpa”. Ceea ce încerc să spun este că pe fiecare ne loveşte câte o nenorocire în viaţă şi pe fiecare dintre noi ne marchează în diferite moduri, dar cel mai important este că după ce se întâmplă fiecare dintre noi ne schimbăm. Un impact puternic care pătrunde adânc în sufletele noastre ne poate face să uităm ce am fost odată. Când se produce această schimbare ne întrebăm dacă am greşit cu ceva sau dacă am fi putut face ceva să evităm ce s-a întâmplat. Suferinţa, regretele, dragostea şi multe altele sunt factori puternici care ne schimbă din multe puncte de vedere. Avem impresia că ştim ce facem şi că nu putem greşi. Ştim ce îi poate răni pe cei apropiaţi şi totuşi nu putem evita. Încercăm mereu să îi încântăm pe cei care îi respectăm şi să le demonstrăm că am crescut în ochii lor, în faţa acelor ochi care ne văd ca pe nişte copii… Şi totuşi nu reuşim. Care e soluţia? Care e calea spre a fi ce vrem să fim sau care sunt etapele de parcurs? O listă cu ce trebuie făcut ne-ar putea ajuta? Am putea scrie etapele vieţii pe foaie şi să le urmăm cuvânt după cuvânt şi virgulă după virgulă? Am putea copia o persoană, să facem tot ce face ea şi să gândim tot ce gândeşte ea? De ce nu ne mulţumim cu ce putem, cu ce avem şi de ce „tragem de sfoară” până o rupem? De ce nu ne acceptăm aşa cum suntem şi de ce vrem să fie totul altfel?

            Maşini, bani, case... Alţi factori care ne schimbă şi ne afectează modul de gândire. Oricât de mult vrem să îndepărtăm aceşti factori mereu vin mai apăsători. Ne presează chiar şi în somn, făcându-ne să ne foim în pat şi făcându-ne să ne dorim să nu ne mai gândim la ziua de mâine.

            Până când poate învăţa un om? Care este limita de percepere a unui om? Câte informaţii poate cumula un om şi câte pierde din ele după un timp?

            Totuşi care e cel mai puternic factor schimbător? Din ce învăţăm cel mai bine şi mai mult? Probabil v-aţi răspuns deja: greşelile. Ele sunt cele care ne schimbă cel mai frecvent şi mai mult. Rămâne de văzut dacă aceste schimbări se produc în bine sau în rău. Dar de multe ori contează şi ce vrem noi să se întâmple. În funcţie de cum percepem greşeala comisă putem să admitem dacă se merită o nouă încercare, dacă se merită să trecem peste, dacă se merită să continuăm încercând alte metode (care totuşi ar putea fi alte greşeli).

            Nu ştiu dacă încercarea mea de introducere a factorilor de mai sus a captat atenţia, însă vreau să trecem direct la subiect...

            Cred că nu sunt singurul care uneori afirmă că „Nu mă mai poate influenţa nimeni, deja am trecut de etapa în care se produc schimbări la mine” (mă refer foarte mult la partea copilăriei, pentru că acolo ne schimbăm de cele mai multe ori). Problema este că după ce am trăit multe vrute şi nevrute în copilăria fericită sau mai puţin fericită, de care am avut parte în moduri diferite, afirmăm că ne-am maturizat, însă nu e chiar aşa. E drept faptul că ochii noştri nu mai sunt închişi şi nici semi-deschişi, dar pentru simplu fapt că avem impresia că le-am văzut pe toate nu mai vrem să admitem unele afirmaţii care sunt adevărate în natura lor. Avem concepte şi convingeri de care suntem „ataşaţi” cu trup şi suflet. Probabil deja v-aţi dat seama despre ce oameni e vorba, dar sunt sigur că mulţi vă veţi regăsi în cele scrise aici chiar dacă consideraţi că nu e aşa.

            Din punctul meu de vedere cred că acea perioadă de copilărie este pentru a ne găsi locul. După ce îl găsim (şi asta se întâmplă deobicei atunci când considerăm că le ştim pe toate) îl marchăm (fiecare o face în modul său, ieşind mai mult sau mai puţin în evidenţă) şi îl îngrijim. Ei bine, partea cu îngrijitul e cea mai grea. De ce? Pentru că nu suntem la fel. Unii sunt mai leneşi, în concluzie se vor mulţumi cu puţin. Alţii sunt mai chisaţi, vor dori mereu mai bine. Alţii sunt optimişti, pesimişti... Fiecare are propriul stil, care şi-l creează în funcţie de viaţa care o parcurge.

            Însă ceea ce vreau să scot în evidenţă este că omul renunţă mereu la locul lui. Poate sună ciudat, dar ceea ce „pică greu” la suflet ne lasă multe de dorit şi ne dă de multe ori impresia că ar trebui să renunţăm, să încercăm altceva, să facem ce ne cer alţii. De asemenea de multe ori suntem încurajaţi că facem ceva bun, apoi tot pe tema a ceea ce am făcut şi am fost apreciaţi suntem decăzuţi. Adică am fost ridicaţi în slăvi cu un „talent” (spre exemplu), după care tot pe baza acelui talent, tot persoana care ne-a slăvit ne „trânteşte” la podea. Ce simţim în acel moment? Ură faţă de acea persoană care o apreciam pentru faptul că ne susţinea, după care ne-a făcut de râs în faţa mulţimii?

            Ne-am gândit vreodată că poate greşeala a pornit chiar de la acea persoană care ne-a glorificat? Acea persoană ne-a apreciat talentul şi ne-a confirmat că suntem „strong”, corect? Acea glorificare noi cum am perceput-o? Ne-am bazat pe faptul că suntem buni şi am considerat că nu mai avem nevoie de muncă, pentru că putem repeta totul fără probleme cel puţin la fel de bine. Putem da vina pe acea persoană şi putem da vina şi pe noi înşine, dar la final ne dăm seama că a vedea a cui a fost e doar o pierdere de timp. Acea persoană ar fi putut să ne zică că aştepta mai mult de la noi şi ar fi vrut să vadă ceva mai bun, problema este că mulţi dintre noi am fi interpretat astfel: „A vrut sa fie politicos, ca să nu-mi zică pe faţă că am fost slab mi-a zis că vrea mai mult, adică nu am nimic bun.” Şi după asta puf. Dispărem ca măgarii în ceaţă. Acel cineva care a cerut mai mult de la noi aşteaptă să vadă rezultate de viitor, iar noi ne-am retras pentru că am tras concluzii. Înţeles?

            Hai că explic altfel: cel mai bine este ca atunci când suntem în balanţă să privim partea bună a lucrurilor, însă chiar şi când suntem pe fundul prăpastiei e bine să privim tot la partea bună (despre asta o să discutăm). Nu înţeleg de ce mulţi dintre noi renunţăm la prima treaptă mai înaltă. Cine a zis că e uşor? Cine a zis că ne-am născut cu piciorul în perfecţiune? Personal am fost foarte dezamăgit de afirmaţiile aduse împotriva mea în unele cazuri sau întâmplări. Mereu am fost afectat, indiferent de gravitate sau importanţă. Am pus mereu suflet, chiar dacă nu făceam ceva original şi totuşi nu mi-a fost apreciată încercarea. Ideea stă în felul următor:  -am scris asta în „No title...” (prima) -; De ce trebuie să îmi pese mie dacă ce fac eu cu suflet este sau nu agreat de ceilalţi? Mereu mi-am pus întrebarea asta, dar mereu când eram în faţa acelor situaţii o uitam şi până mi-o readuceam aminte sufeream enorm pentru nereuşitele mele. Atunci am înţeles că dacă vrei să faci ceva special, în primul rând trebuie să îţi placă ce faci, iar în al doilea rând trebuie să o faci pentru tine şi apoi pentru alţii. Un pictor, spre exemplu, mereu va picta „ascuns”, după care îşi va expune pictura (asta dacă îi va plăcea cum a ieşit). Aşa e şi în cazul nostru: mai întâi „pictăm” ascunşi, după care ne „expunem”. Cel mai important în momentul „expunerii” noastre este să ştim să înfruntăm realitatea şi să ne afirmăm cu fruntea sus, siguri pe noi, dar în acelaşi timp pregătiţi pentru o „cădere”. În interiorul nostru mereu vom ştii că ce am făcut (mai ales dacă e un lucru făcut cu suflet) este ceva special, însă trebuie să acceptăm oamenii care au orientări diferite şi că nu pe toţi îi atrage ceea ce facem. Unora le place fotbalul, altora tenisul etc. Ce vreau să zic mai exact este că degeaba vom cere părerea unui cântăreţ despre fotbal dacă el nu are o tangenţă cu acel sport. Aşa este şi cu ce facem noi: vom cere părerea prietenilor de multe ori, ba chiar înainte de a expune ceva îţi întrebi prietenii dacă se merită şi e bine ca ei să fie sinceri cu tine, pentru că adevărul este cheia succesului. Însă dacă acei prieteni nu au orientări spre ce ai tu, cum speri să te înţeleagă şi să te poată aprecia la valoarea la care crezi că te estimezi?

            M-am lungit foarte mult şi nu cred că am finalizat ceva, dar asta era şi ideea. Însă citatul de final nu vreau să lipsească.

            De fiecare dată când vreţi să faceţi ceva şi vreţi să vă lăudaţi cu ce aţi făcut, să fiţi mereu pregătiţi de consecinţe. Aceste vor veni din mai multe părţi. Pot veni din partea invidiei de la ceilalţi, pot veni din partea criticilor (care trebuie să le percepem ca o lecţie), deoarece pe baza criticelor ne putem perfecţiona. Însă niciodată, indiferent cât de mult am muncit, să nu renunţăm la visul pe care îl avem. Mereu vom întâmpina greutăţi, iar acestea trebuie luate ca fiind nişte teste în viaţă. Teste care odată promovate ne face mai siguri şi mai convingători. Mereu vom primi afirmaţii încurajatoare, care ne încântă, dar mereu vor fi şi critici care ne supără. Părerea mea personală este că dacă nu primeşti critici în ceea ce faci nu eşti apreciat. În momentul în care eşti criticat deja îţi dai seama că ai fost evaluat la adevărata ta valoare, iar pe baza criticelor te poţi perfecţiona şi pe viitor îţi poţi repeta actul pentru a da peste „nas” acelor critici, arătându-le că ai continuat cu suflet şi ai reuşit.

            Zâmbeşte şi nu uita de unde ai plecat, însă nu te întoarce. Priveşte înainte cu fruntea sus şi înapoi cu o lacrimă de fericire lăsată într-o amintire.
Life is beautiful!

No title 3...

Comportamentul vietii

Ce părere aveţi despre comportamentul oamenilor? Cum ar trebui să fie? De ce are nevoie un om în comportamentul său pentru a fi agreat de ceilalţi. Trebuie să se comporte diferit? În ce sens „diferit”? Ce ar trebui să facă pentru a ieşi în evidenţă? Este bine să se comporte altfel decât se comportă în mod normal doar pentru a fi în centrul atenţiei?

Oare poate un om să îşi gândească comportamentul şi să fie atent la ce este în jur, ba chiar mai mult de atât: să poată vorbi cu toţi şi să se manifeste exemplar pentru toţi doar gândindu-se că aşa trebuie făcut? Poate nu am fost explicit, aşa că voi dezvolta puţin: la diferite ocazii, evenimente fiecare dintre noi abordăm un alt comportament, care se apreciază şi adoptă în funcţie de loc, timp, persoane şi nu numai. Dar oare acel comportament care îl avem în locuri diferite, îl avem pentru că aşa suntem noi sau pentru că îl gândim că aşa trebuie să îl avem? Care sunt şansele ca o persoană să îşi dea seama dacă o altă persoană se comportă exemplar folosindu-se de minte şi nu se comportă exemplar pentru că aşa e felul ei de a fi. Totuşi... Ar fi posibil să te comporţi în vreun fel anume fără să gândeşti că aşa trebuie să te comporţi?

Să încercăm o explicaţie folosind exemple: Un chelner mereu o să vorbească la persoana a 3a cu clienţii şi mereu va trebui să aibă un comportament aparte. Însă clientul ce comportament trebuie să adopte? Este obligat să vorbească la persoana a 3a? Este obligat clientul să adopte un comportament cel puţin egal cu cel al chelnerului? –Aici o să răspundeţi voi pentru voi– Un client poate să fie supărat, afirmând că nu îi place comportamentul chelnerului, care este politicos şi prezentabil şi care vorbeşte doar la persoana a 3a? Poate să fie supărat, spunând: „Nu îmi place cum se comportă chelnerul, e fals. El este plătit să se comporte aşa cu mine. Eu vreau să se comporte aşa nu pentru că e plătit, ci pentru că aşa e frumos şi aşa trebuie.” Înţelegeţi ce vreau să zic? Într-un mod indirect clientul susţine analiza sa, fiind revoltat pe chelner că e un fals. Deci într-un fel sau altul chelnerul e vinovat că el se comportă aşa pentru că e plătit şi nu pentru că aşa ar fi frumos. Aici intervine cumva un conflict, deoarece pe de o parte este adevărat că un chelner este plătit, dar nu neapărat pentru a se comporta în vreun fel anume. Comportamentul său se adoptă în funcţie de loc... El prestează nişte servici care impun un anumit comportament, o anumită ţinută şi nu doar atât. Ceea ce este greu de înţeles pentru unii e că nu pot înţelege cum reuşesc ei, chelnerii, să fie atenţi şi la clienţi şi la comportament şi la comenzile clienţilor şi la multe altele. Zic eu că e simplu, cel puţin din perspectiva mea. Să gândim puţin logic. Aţi auzit vreodată replica: „Defect profesional”? Oare de ce o spun unii oamenii? Oare o spun la propriu? În ce situaţii este folosită această replică? Ei bine... Ar fi mai multe întrebări ce ar merita scrise, dar o să mă rezum doar la acestea. Cumva acel „defect profesional” intră în sânge, iar când se întâmplă asta trebuie să fiţi conştienţi că e greu să fie scos.

Probabil devine stresant faptul că voi lăsa iar totul la libera interpretare, dar nu are rost să continui deoarece am intrat deja în esenţă şi pot trece cu uşurinţă mai departe.

Când ieşiţi din casă aveţi obiceiul, sau cel puţin ar trebui să îl aveţi, de a da „bună ziua” tuturor oamenilor cunoscuţi pe care îi întâlniţi. De obicei, valabil în cazul băieţilor, la femei se spune „sărut mâna”, dar rămâne la aprecierea fiecăruia cum e mai bine. Oare atunci când salutăm, noi ne gândim că trebuie să salutăm? Nu e un simplu reflex? Ba chiar uneori e un reflex de care nici nu ne dăm seama. Am întâlnit oameni care îi salutau pe alţii şi când le spuneam pe cine salutase, stăteau să îşi aducă aminte dacă au salutat sau nu, deşi ei salutaseră, doar că nu mai ştiau că au făcut-o. E exact ca atunci când pleci de acasă, închui uşa şi după vreo 5 minute te întrebi: „Oare am închis uşa?” De cele mai multe ori se întâmplă să fie închisă, pentru că e un reflex şi nu necesită gândire pentru a închuia uşa, cu toate că noi ştim că dacă nu o închidem e posibil să găsim casa goală. Şi de cele mai multe ori ne întoarcem din drum pentru a verifica dacă uşa este închisă. Sunt sigur că ştiţi despre ce vorbesc şi că vi s-a întâmplat cel puţin o singură dată. Cam aşa e şi cu comportamentul. Noi îl gândim, dar la urma urmei este un reflex. Este imposibil să gândeşti un comportament pe care să îl adopţi şi să fi atent la absolut tot ce este în jur. Persoanele care îşi gândesc comportamentul, adică cele care sunt într-o situaţie nouă şi sunt pierduţi în spaţiu, se deosebesc uşor. De multe ori o să le vedeţi gură cască, la propriu, pentru că stau şi se întreabă: „Cum naiba ar trebui să procedez aici?” sau se uită foarte mult în dreapta şi în stânga şi sunt total derutate, întrebându-se ce ar putea face sau unde s-ar putea duce etc.

Să ne întoarcem la chelnerul nostru, acuzat că se comportă fals. Oare chiar e fals? Cel puţin, din perspectiva mea, dacă dai o petrecere acasă la chelner, din cauza muncii pe care o prestează, el o să simtă din interior acel „defect profesional”. Cumva o să fie „împins de la spate” să îşi intre în „ritm”. Oare atunci tot aşa se va spune? Că este plătit în propria lui casă să se comporte frumos şi politicos? El nu îşi gândeşte comportamentul atunci când îl aplică. Nu e posibil. De fapt ar putea fi posibil, însă numai în cazul celor care sunt în practică, adică a celor care abia învaţă „tainele” unui chelner. Chelnerul trăieşte cu acel comportament în el. Se poate spune că îl are de când începe să îi placă ceea ce face, pentru că nu te poţi comporta cum trebuie într-un aunmit loc dacă nu îţi place. Valabil şi în cazul în care a-i spune că nu poţi face ceva dacă nu îţi place.

Aşa că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a acuza pe cineva că e un fals în comportamentul său, şi aici nu mă refer doar la chelneri, ci la toţi oamenii. Ar trebui să privim cumva peste aparenţe şi să îi testăm comportamentul în situaţii similare. În general comportamentul unei persoane va fi mereu acelaşi, după cum am zis mai devreme: singura excepţie o fac anumite evenimente sau locuri ce îl fac pe om să îşi schimbe puţin atitutdinea. Să fim puţin logici: un om care e tot timpul cu zâmbetul pe buze şi face glume şi râde atât de frumos încât îi face pe toţi din jurul lui să râdă, ar putea să îşi păstreze zâmbetul pe buze, glumele şi toată distracţia la o înmormântare? Ce vom spune despre el atunci? „E un fals! El e mereu vesel, se preface că e trist.” Vă daţi seama cât de patetic e o astfel de afirmaţie? Gândiţi-vă puţin la comportamentul vostru. Am dreptate că este „influenţat” de atmosferă, loc, timp şi nu doar atât? Starea voastră de spirit nu vă schimbă comportamentul? Fie că e o schimbare în bine sau în rău... De ce trebuie să îi acuzăm pe unii că îs falşi? De ce trebuie să îi criticăm pentru ce sunt ei? De multe ori avem impresia că toţi sunt standard. Ce vreau să spun este că mulţi dintre noi afirmă chestii de genul: „Nu are cum să fie aşa, se preface. Şi eu îs băiat şi nu fac ca el.” Chiar aveţi impresia că dacă nu faceţi cum face cel de lângă voi nu e posibil ca acel cineva să fie mai diferit? Atenţie: când spun „diferit”, nu o spun în sensul rău. De ce aveţi impresia că o persoană care nu are un comportament clasic şi/sau un stil de a vorbi clasic e fals? De ce nu putem accepta ceea ce nu vedem la unii? Care e problema? Ce ne supără?

Majoritatea prozelor au fost scris datorită experienţelor mai plăcute sau mai puţin plăcute care le-am trăit, aşa că voi încheia această mică proză cu un citat:

Aveţi impresia că dacă cineva vorbeşte despre cum e bine să procedaţi în anumite situaţii sau cum e bine să vă comportaţi sau să vorbiţi e neaparat o persoană care îşi gândeşte comportamentul atunci când îl „aplică”? Cât de incompetent trebuie să fi să stai în fiecare secundă a vieţii la anumite evenimente să îţi gândeşti fiecare mişcare pentru a atrage atenţia? Stau şi mă întreb dacă ar fi posibil... Chiar aş avea multe de spus celor care acuză acele persoane ce sunt diferite, pentru că nu mi se pare drept să le mărginalizeze pentru un comportament „neclasic”. Când o persoană vorbeşte despre sine şi despre comportamentul său să ştiţi că nu îşi povesteşte „şcoala din cap”, cu toate că afirmă că e bine să faceţi cum zice ea, ci îşi exprimă un fel de opinie indirectă. Consideră că ceea ce face este bine şi îi sfătuie pe alţii să încerce să facă la fel, probabil pentru că a fost satisfăcută de „rezultatele” care le-a obţinut prin acel comportament. Deci să fie oarecum clar faptul că atunci când o persoană vorbeşte despre comportament, nu vorbeşte neaparat despre comportamentul său, chiar dacă afirmă că ea aşa a făcut şi a fost bine. Încercaţi să priviţi din faţă şi nu din spate, pentru că privind din spate mereu o să fiţi atenţi la cel care vorbeşte şi nu la ce vorbeşte. Posibil să nu mă fi făcut atât de înţeles pe cât am sperat, dar am încercat să scriu cât mai scurt pentru a nu lungi această proză spre plictiseala voastră. Sunt conştient că dacă vedeţi că am scris mult nici nu vă mai osteniţi de multe ori să citiţi, chiar dacă vi se pare sau nu important.

No title 2...

Prieteni de valoare 
Sfat: Citeşte totul considerând că tu eşti cel care a scris...

            Nu am mai scris de mult timp şi chiar nu cred că mai am talent, dar o să fac o încercare. Nu am nimic de pierdut dacă încerc să mai arunc câteva cuvinte pe această foaie albă. De când am scris „No title...” a trecut ceva timp, ba chiar pot spune că a trecut atât de mult timp încât am îmbătrânit. Însă să nu credeţi că am îmbătrânit fizic, Doamne Fereşte, ci psihic. Am trecut prin atâtea şi mi s-au întâmplat atâtea. Stau uneori în pat şi mă gândesc la ceea ce a fost în trecut, la comportamentul meu, la felul meu de a fi, şi nu fac decât să mă compar cu ce sunt acum. Stau şi mă întreb: oare cât voi mai evolua? Mă simt atât de ciudat. Simt că fiecare zi mă face mai matur şi fiecare eveniment, mai plăcut sau mai puţin plăcut, îl accept ca pe o lecţie de viaţă, fără să îmi pese de ceea ce a fost rău.

            Ultimele întâmplări prin care am trecut au fost atât de interesante încât nu doresc nimănui să le trăiască. Nu am înţeles niciodată de ce lumea te critică înainte de a te cunoaşte sau de ce te caracterizează din vorbele altora.

            Sunt acele persoane care arată mai ciudat, în sensul că au o faţă mai comică sau una mai urată etc. Mulţi i-am văzut râzând de acele persoane şi mă întreb: mie de ce nu mi se pare atât de amuzant pe cât li se pare lor? Ce au ei cu faţa omului? Sau ce vină are omu ălă că s-a născut mai diferit?

            Vi s-a întâmplat vreodată să faceţi o faptă bună, după care să fiţi criticaţi cum că aţi fi făcut ceva extrem de rău? Nu ştiu de voi, dar eu vă spun că am avut această „plăcere”, şi nu doar o dată. Mai mult ca sigur aţi auzit vorbe ale celor mai mari de genul „În ziua de azi dacă eşti bun, eşti prost” sau „Dacă eşti bun, eşti luat de fraier” etc. Acele vorbe nu sunt goale, vă asigur. V-aţi întrebat vreodată de ce zic ei aşa ceva? Ce i-a determinat să zică? Care sunt motivele?

            Mi s-a spus şi mie aşa ceva. Eu m-am întrebat mereu de ce zic ei asemenea „tâmpenii”, pentru mine la acel timp, şi nu înţelegeam ce vor să zică. Credeam că îs supăraţi pe viaţă, că îs bătuţi de soartă, că îs Emo etc. Însă vreau să ştiţi că nu e chiar aşa. Cei care par că se plâng de viaţă, de fapt nu fac decât să vă avertizeze pe voi de ce trebuie să vă feriţi în viaţă. Să nu aveţi impresia ca veţi înţelege ce scriu citind doar o dată sau de două ori, însă nu promit că dacă citiţi de 10 ori o să înţelegeţi sigur. Nu voi scrie nimic în detaliu din acelaşi motiv pentru care nu o fac niciodată. Vreau să las o interpretare liberă cu mai multe tăişuri. Să revenim la ce scriam ulterior: De câte ori aţi fost trădat? De câte ori aţi simţit ură? Răzbunrea a curs vreodată prin vene? Nevoia de a face rău cuiva a fost satisfăcută?

            Whatever... Mi-am dat seama cu timpul că o vorbă spusă la „plesneală” de o altă persoană mai în vârstă nu este doar o „umplere” a timpului cu ceva, ci este o mică lecţie de viaţă. Aţi încercat vreodată să învăţaţi din orice? Oare e posibil? Dacă nu e, putem face să fie? De câte ori aţi regretat că ceva nu a ieşit aşa cum aţi vrut sau de câte ori nu aţi înjurat că nu e cum vreţi să fie?

            Am fost în târg să-mi vând maşina şi stăteam în ea cu cel mai bun prieten al meu şi vorbeam diverse şi diverse. La un moment dat a venit tatăl lui în târg, aşa că el a plecat pentru puţin timp şi am rămas singur. Ceea ce am făcut cât am fost singur a fost să privesc maşinile ce erau la vânzare şi să privesc şoferii care stăteau cu sufletul la gură atunci când se apropia câte un om de maşina lor, pentru că aveau impresia că o va cumpăra. Privindu-le chipurile şi gesturile mi-am dat seama că pe om cel mai mult îl schimbă nereuşita. Ciudat, nu? Înţelegeţi ce vreau să spun? Nici eu nu cred că aş înţelege dacă aş citit fără să ştiu ce am scris, dar vă asigur că până la final o să înţelegeţi.

            Să încercăm puţin logică prin întrebări: Cum mi-am putut da seama din aşa ceva că pe om îl schimbă cel mai mult nereuşita? Să spun că e simplu şi să vă dau răspunsul? Nu voi da răspunsul complet, dar nici nu o să fiu rău să nu răspund deloc, aşa că vreau să citiţi şi să îmi spuneţi dacă sunteţi de acord cu mine. O să folosesc cel mai simplu exemplu, care a fost cel mai aproape de mine în cazul ălă. În dreapta maşinii mele era o altă maşină de vânzare, care pot spune că arăta destul de bine. În ea se aflau 2 oameni în vârstă, undeva în jurul la 40 de ani şi credeţi-mă că de fiecare dată când veneau oamenii să se uite la maşina mea, cei 2 se uitau foarte dezamăgiţi. Sunt sigur că în mintea lor mă înjurau de mama focului sau poate că regretau enorm că am venit eu în parc să-mi vând maşina. De unde ştiu că ăiă se uitau cu ciudă? Simplu: Prietenul meu cel mai bun stătea în dreapta mea şi bineînţeles că el stătea cel mai aproape de acei oameni şi îi vedea chiar şi dacă nu vroia şi mereu îmi zicea: „Ia uite cum se uită vecinii de alături la oamenii care se uită doar la maşina ta”. Eu râdeam pentru că mi se părea amuzant, dar într-un fel îmi părea şi rău. Adică gândiţi-vă puţin: eu vreau să îmi vând maşina pentru că vreau alta, deci e un moft. Dar omu ălă poate o vinde că nu are ce pune acasă pe masă şi nu mai ştie cum să facă rost de bani... Să nu aveţi impresia că e uşor. Nu toată lumea o duce în live în zilele noastre.

            Hai să deviem puţin: în cazul acelor oameni să zicem că înţeleg, aveau de ce să mă critice. Probabil spuneau: „Tocmai acum şi-a găsit ăsta să vină cu maşina lui să ne fure nouă clienţii” (marca maşini mele nu o specific, pentru că nu are legătură cu ce vreau să scriu aici). Dar prietenii, dacă le pot spune aşa, de ce mă critică? Sau hai să întreb altfel: de ce suntem uneori criticaţi de prieteni? De ce spun prietenii lucruri care ştiu că ne dor, însă nu le spun pentru a ne ajuta, ba chiar uneori ascund să spună ceva pe faţă, spunând altora. De ce se „rup” în figuri în faţa altora, spunând chestii care de faţă cu voi nici nu ar îndrăzni să le şoptească. Oare asta face un prieten? Oare asta înseamnă să ai un prieten? Sau doar ai impresia că ai un prieten?

            Am avut câteva experienţe atât de tâmpite cu „prietenii” mei, încât m-am resemnat şi mi-am dat seama că în viaţa unui om nu există decât un cel mai bun prieten şi o cea mai bună prietenă...

            Revenind la o întrebare pe care probabil aţi uitat-o: Aţi încercat să învăţaţi din orice? Oare de la „prieteni” şi de la fazele nasoale care le fac ei putem învăţa ceva? Merită să suferim după „prieteni”? Cum e să ai impresia că o persoană pe care o respecţi şi pe care o protejezi te „f***” pe la spate? Şi când spun asta mă refer că în prezenţa ta e miere de albine şi după ce ieşi din „cameră” te „îndulceşte” de dai pe dinafară.

            Am un mesaj pentru cei care au „prieteni” şi cei care sunt „prieteni”:

Nu zâmbi niciodată dacă ştii că nu o faci de la tine, şi o faci doar ca să te ascunzi în spatele unei măşti, cu ajutorul căreia speri să obţii nu ştiu ce naiba. Gândeşte-te că cel pe care vrei să îl f*** e un suflet de om şi mai gândeşte-te că la rândul tău e posibil să fi f**** la fel şi nu cred că o să-ţi placă. Să fim serioşi... Care e rostul să stai cu o persoană şi să vorbeşti cu ea şi să te araţi bun prieten, dacă tu de fapt pe la spate o bârfeşti de-o faci să fie un cacat în viaţa socială? Gândeşte-te că degeaba te dai tu mare într-un grup de persoane cu vorbele alea de cacat legate de cel care crede că îi eşti prieten. Gândeşte-te că unul din cei la care bârfeşti o să te pârască. Trebuie să fi prea prost să nu ştii ce vorbeşti şi cui vorbeşti. Dar cu atât mai prost e să fi un fals, pentru că ăiă falşi mereu vor rămâne nişte rataţi şi te asigur că dacă eşti unul dintre ei vei rămâne un zero, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga ta viaţă.

Pe mine „prietenii” au ajuns să mă plictisească şi am ajuns să le dau eject ca apa la WC. Crede-mă că am învăţat atât de multe de la „prieteni”, încât doresc oricui să triască acele neplăceri. Da, am scris bine. Doresc oricui să triască acele neplăceri ca să vadă că viaţa nu e aşa frumoasă şi că ne f*** fie că suntem buni, fie că suntem răi.

De asemenea vreau să îmi cer scuze pentru limbajul folosit, cenzurat. Am simţit nevoia să scriu mai „tare” ca să pot fi înţeles de „prieteni”. Nu e stilul meu, dar nu cred că „prietenii” au dreptul să mă cunoască aşa cum sunt. Nu e problemă, cei care îi ştiu „prieteni” mai mult ca sigur mă vor cunoaşte aşa cum nu doresc nimănui să mă cunoască.

Această mică proză o adresez în special ălora care se regăsesc aici şi se ştiu ei care sunt şi cum am scris mai sus: ălora care sunt „prietenii” altora.

NOTĂ!!! Mesajul de mai sus era mai lung, dar nu m-am ostenit să-l scriu complet. El este tipărit în capul meu, după problemele mele. Voi vi-l tipăriţi după problemele voastre. „Prieteni” sunt la tot colţul, rămâne doar să îi selectaţi pe ăiă mai proşti de ăiă mai deştepţi. Salut!

No title...

            Nu ştiu dacă există vreun început pentru ceea ce încearcă unii oameni să scrie, să exprime cu literele aruncate, amestecându-le pe paginile albe. Nu ştiu dacă are vreun sens să dăm importanţă începutului. Mă tot întreb dacă am dreptate de ceea ce spun sau doar încerc să atrag atenţia, dar mă gândesc mereu la faptul că mulţi dintre cei ca noi se feresc să se exprime liber. Majoritatea se gândesc înainte de a face ceva, la ce vor spune alţii. Gândindu-mă la mentalitatea lor ajung să mă întreb de ce trebuie să îmi pese dacă ceea ce fac eu cu suflet este sau nu agreat de cei din jurul meu. Nu toată lumea are darul de a fi bun la ceva, dar foarte mulţi nu văd asta. De asemenea foarte mulţi nici nu observă darul care le-a fost înmânat la „cădere” pe pământ.

            Cât aş putea oare continua să vorbesc despre această temă? M-aş împotmoli sau aş încerca din răsputeri să scriu cât mai mult posibil? Dacă ar fi totuşi să aleg cât mai mult posibil, de ce aş face-o? Cu ce m-ar ajuta? Mi-ar aduce vreo-ncântare?

            Sincer să fiu, chiar cred că în fiecare om, oricât de naiv, incult, crud ar fi... există o urmă de speranţă cu o lacrimă de fericire, de bucurie în sufletul lor. Singura problemă a acelor oameni este că nu acceptă să vadă bunătatea din ei şi să o exprime aşa cum inima îi cere pentru a avea satisfacţia proprie. Însă nu trebuie condamnaţi astfel de oameni. Cine suntem noi să tragem concluzii pripite? Ne-am gândit vreodată la ceea ce suntem noi? Cum ne văd ceilalţi? Cum ne simţim când vorbim cu alţii? De ce trebuie mereu să ne gândim într-o conversaţie la astfel de întrebări: „Oare îi place felul meu de a vorbi?”, „Oare îi place îmbrăcămintea mea?”, „De ce a chicotit? Râde cumva de mine?”, „Ce e cu privirea asta dubioasă? La ce se gândeşte oare?” etc.

            Poate nu am fost atât de explicit pe cât am sperat, dar nici nu cred că aş putea reuşi. Pot să afirm de ce. E foarte simplu. Cel puţin aşa consider eu. Singura problemă a celor care îşi pun astfel de întrebări, după părerea mea, este că nu vor să se accepte pe ei însăşi. Nici o frază rostită, atât de mine cât şi de alţii, nu are un singur înţeles, ci o mulţime de înţelesuri, cu alte cuvinte: poate fi interpretat într-un infinit de moduri. În cazul acelor fraze, mulţi dintre noi se gândesc la ce e mai rău, refuzând astfel să mai accepte partea bună a lucrurilor, care poate nu au fost exprimate clar în acea frază, dar au fost adăugate cu alte cuvinte. Oare gesturile oamenilor, care sunt făcute de zi cu zi, cu necunoscuţi sau cunoscuţi, au vreun rol? Oare care e acela?

Un zâmbet adresat la necaz unei alte persoane cum se va interpreta? Mulţi i-am văzut interpretând astfel: „Deci te bucuri de necazul meu!”. Oare chiar aşa o fi? Cât de bine cunoaştem acea persoană ca să deducem asta dintr-un zâmbet? Îl cunoaştem suficient de bine pentru a înţelege rostul acelui zâmbet? De unde putem ştii că nu a vrut de fapt să ne facă să ne simţim mai bine? Poate a vrut să ne încurajeze să trecem peste, cu fruntea sus, şi să înţelegem ceea ce mulţi dintre noi refuză să o facă, şi anume că viaţă este frumoasă, mai frumoasă decât orice alt dar de pe lume. Când cineva spune: „Eu nu am nici un dar primit de la Dumnezeu!”, „Nu sunt bun (bună) la nimic”. Oare asta înseamnă să ai un dar? Să fi bun la ceva? Dacă într-adevăr asta este, atunci trebuie să recunosc că provienienţa mea de copil în atâtea minţi bătrane este o ironie. Însă nu mă voi opri din a-mi scrie câteva idei. Poate ar trebui să mă întreb de ce continui, dar nu cred că are rost să o fac. Când m-am apucat de scris am ştiut de la bun început ce am de făcut. Indiferent dacă m-aş împotmoli acum în aceste rânduri, nu aş renunţa. Nu aş face decât să găsesc o soluţie de a trece mai departe. Însă în cazul în care nu voi găsi o soluţie, cu multă tragere de inimă şi cu voinţă, o voi lua cu funtea sus de la capăt şi voi fi de două ori mai atent pentru a nu mă mai „lovi cu capul de pragul uşii de sus”.

Poate am sărit prea mult peste ideea principală, dar nu cred că asta poate fi numită o crimă. Sunt liber să cred ce vreau şi poate chiar nu îmi pasă ce zic acum cei care citesc ceea ce scriu. De ce mi-ar păsa? Eu mă simt bine. Sunt foarte mândru că reuşesc să scriu anumite elemente din viaţa mea sau poate şi a altora fără a avea vreo jenă. Probabil mulţi ar fi renunţat până acum, dar cum am mai zis: Cine sunt eu să trag concluzii pripite? Fiecare percepe gesturile şi mesajele oamenilor în diferite moduri. Acestea diferă clar de la o persoană la alta, deoarece ele sunt în funcţie de caracterul fiecăruia.

Aş putea să mă lungesc la infinit. Am început o grămadă de idei şi poate nu am finalizat nici una. Vă întrebaţi oare de ce? Să zicem că habar nu am. Repet: Suntem liberi să credem ce vrem, dar nu cred că suntem în stare să tragem concluzii dintr-un simplu gest. Fiecare are modul său de a se exprima.

Revenind totuşi la una din idei... Şi anume la cea despre darul primit sau neprimit. De câte ori aţi fost mulţumit de darul vostru? De câte ori aţi mulţumit că îl aveţi? Dar cel mai important: De câte ori aţi realizat care este acela? Chiar există: „Nu am nici un dar!”? Te rog să îţi răspunzi în minte la această întrebare şi te rog să ţii minte cuvintele astea:

Dacă ochii ţi-au oferit puterea de a citi aceste rânduri

Dacă mintea ţi-a oferit privilegiul de a memora totul

Dacă gândirea te-a ajutat să înţelegi mesajele bune

Oare chiar nu ai nici un dar?

Şi chiar dacă nu reuşeşti să ai cele de mai sus.

Lasă-mă să îţi dezvălui eu un dar:

Poţi merge, poţi vorbi, poţi răde şi totuşi nu poţi.

Te-ai întrebat vreodată de ce?

Trebuie să recunosc că totul a fost scris superficial. Nici nu cred că ar putea fi posibil să scriu tot ce gândesc. Sunt atât de multe lucruri ce se bat „cap în cap”. Mi-ar fi imposibil să le dezleg. Dar dacă aş putea oferi ajutor cuiva în încercarea de a dezlega ceea ce eu nu reşusesc, aş face-o cu mare plăcere şi i-aş spune mereu să nu renunţe la visul lui indiferent de obstacolele care apar şi mereu să ţină fruntea sus, zâmbind atât la necaz cât şi la bucurie. Poate sună ciudat, dar făcând totul cu zâmbetul pe buze, timpul va trece în favorea noastră făcându-ne fericiţi.

Mă opresc aici! Repet: Nu îmi pasă ce crede lumea de ce am scris.

P.S. Dar cine suntem noi să tragem concluzii dintr-un gest, o vorbă etc?