No title 2...

Prieteni de valoare 
Sfat: Citeşte totul considerând că tu eşti cel care a scris...

            Nu am mai scris de mult timp şi chiar nu cred că mai am talent, dar o să fac o încercare. Nu am nimic de pierdut dacă încerc să mai arunc câteva cuvinte pe această foaie albă. De când am scris „No title...” a trecut ceva timp, ba chiar pot spune că a trecut atât de mult timp încât am îmbătrânit. Însă să nu credeţi că am îmbătrânit fizic, Doamne Fereşte, ci psihic. Am trecut prin atâtea şi mi s-au întâmplat atâtea. Stau uneori în pat şi mă gândesc la ceea ce a fost în trecut, la comportamentul meu, la felul meu de a fi, şi nu fac decât să mă compar cu ce sunt acum. Stau şi mă întreb: oare cât voi mai evolua? Mă simt atât de ciudat. Simt că fiecare zi mă face mai matur şi fiecare eveniment, mai plăcut sau mai puţin plăcut, îl accept ca pe o lecţie de viaţă, fără să îmi pese de ceea ce a fost rău.

            Ultimele întâmplări prin care am trecut au fost atât de interesante încât nu doresc nimănui să le trăiască. Nu am înţeles niciodată de ce lumea te critică înainte de a te cunoaşte sau de ce te caracterizează din vorbele altora.

            Sunt acele persoane care arată mai ciudat, în sensul că au o faţă mai comică sau una mai urată etc. Mulţi i-am văzut râzând de acele persoane şi mă întreb: mie de ce nu mi se pare atât de amuzant pe cât li se pare lor? Ce au ei cu faţa omului? Sau ce vină are omu ălă că s-a născut mai diferit?

            Vi s-a întâmplat vreodată să faceţi o faptă bună, după care să fiţi criticaţi cum că aţi fi făcut ceva extrem de rău? Nu ştiu de voi, dar eu vă spun că am avut această „plăcere”, şi nu doar o dată. Mai mult ca sigur aţi auzit vorbe ale celor mai mari de genul „În ziua de azi dacă eşti bun, eşti prost” sau „Dacă eşti bun, eşti luat de fraier” etc. Acele vorbe nu sunt goale, vă asigur. V-aţi întrebat vreodată de ce zic ei aşa ceva? Ce i-a determinat să zică? Care sunt motivele?

            Mi s-a spus şi mie aşa ceva. Eu m-am întrebat mereu de ce zic ei asemenea „tâmpenii”, pentru mine la acel timp, şi nu înţelegeam ce vor să zică. Credeam că îs supăraţi pe viaţă, că îs bătuţi de soartă, că îs Emo etc. Însă vreau să ştiţi că nu e chiar aşa. Cei care par că se plâng de viaţă, de fapt nu fac decât să vă avertizeze pe voi de ce trebuie să vă feriţi în viaţă. Să nu aveţi impresia ca veţi înţelege ce scriu citind doar o dată sau de două ori, însă nu promit că dacă citiţi de 10 ori o să înţelegeţi sigur. Nu voi scrie nimic în detaliu din acelaşi motiv pentru care nu o fac niciodată. Vreau să las o interpretare liberă cu mai multe tăişuri. Să revenim la ce scriam ulterior: De câte ori aţi fost trădat? De câte ori aţi simţit ură? Răzbunrea a curs vreodată prin vene? Nevoia de a face rău cuiva a fost satisfăcută?

            Whatever... Mi-am dat seama cu timpul că o vorbă spusă la „plesneală” de o altă persoană mai în vârstă nu este doar o „umplere” a timpului cu ceva, ci este o mică lecţie de viaţă. Aţi încercat vreodată să învăţaţi din orice? Oare e posibil? Dacă nu e, putem face să fie? De câte ori aţi regretat că ceva nu a ieşit aşa cum aţi vrut sau de câte ori nu aţi înjurat că nu e cum vreţi să fie?

            Am fost în târg să-mi vând maşina şi stăteam în ea cu cel mai bun prieten al meu şi vorbeam diverse şi diverse. La un moment dat a venit tatăl lui în târg, aşa că el a plecat pentru puţin timp şi am rămas singur. Ceea ce am făcut cât am fost singur a fost să privesc maşinile ce erau la vânzare şi să privesc şoferii care stăteau cu sufletul la gură atunci când se apropia câte un om de maşina lor, pentru că aveau impresia că o va cumpăra. Privindu-le chipurile şi gesturile mi-am dat seama că pe om cel mai mult îl schimbă nereuşita. Ciudat, nu? Înţelegeţi ce vreau să spun? Nici eu nu cred că aş înţelege dacă aş citit fără să ştiu ce am scris, dar vă asigur că până la final o să înţelegeţi.

            Să încercăm puţin logică prin întrebări: Cum mi-am putut da seama din aşa ceva că pe om îl schimbă cel mai mult nereuşita? Să spun că e simplu şi să vă dau răspunsul? Nu voi da răspunsul complet, dar nici nu o să fiu rău să nu răspund deloc, aşa că vreau să citiţi şi să îmi spuneţi dacă sunteţi de acord cu mine. O să folosesc cel mai simplu exemplu, care a fost cel mai aproape de mine în cazul ălă. În dreapta maşinii mele era o altă maşină de vânzare, care pot spune că arăta destul de bine. În ea se aflau 2 oameni în vârstă, undeva în jurul la 40 de ani şi credeţi-mă că de fiecare dată când veneau oamenii să se uite la maşina mea, cei 2 se uitau foarte dezamăgiţi. Sunt sigur că în mintea lor mă înjurau de mama focului sau poate că regretau enorm că am venit eu în parc să-mi vând maşina. De unde ştiu că ăiă se uitau cu ciudă? Simplu: Prietenul meu cel mai bun stătea în dreapta mea şi bineînţeles că el stătea cel mai aproape de acei oameni şi îi vedea chiar şi dacă nu vroia şi mereu îmi zicea: „Ia uite cum se uită vecinii de alături la oamenii care se uită doar la maşina ta”. Eu râdeam pentru că mi se părea amuzant, dar într-un fel îmi părea şi rău. Adică gândiţi-vă puţin: eu vreau să îmi vând maşina pentru că vreau alta, deci e un moft. Dar omu ălă poate o vinde că nu are ce pune acasă pe masă şi nu mai ştie cum să facă rost de bani... Să nu aveţi impresia că e uşor. Nu toată lumea o duce în live în zilele noastre.

            Hai să deviem puţin: în cazul acelor oameni să zicem că înţeleg, aveau de ce să mă critice. Probabil spuneau: „Tocmai acum şi-a găsit ăsta să vină cu maşina lui să ne fure nouă clienţii” (marca maşini mele nu o specific, pentru că nu are legătură cu ce vreau să scriu aici). Dar prietenii, dacă le pot spune aşa, de ce mă critică? Sau hai să întreb altfel: de ce suntem uneori criticaţi de prieteni? De ce spun prietenii lucruri care ştiu că ne dor, însă nu le spun pentru a ne ajuta, ba chiar uneori ascund să spună ceva pe faţă, spunând altora. De ce se „rup” în figuri în faţa altora, spunând chestii care de faţă cu voi nici nu ar îndrăzni să le şoptească. Oare asta face un prieten? Oare asta înseamnă să ai un prieten? Sau doar ai impresia că ai un prieten?

            Am avut câteva experienţe atât de tâmpite cu „prietenii” mei, încât m-am resemnat şi mi-am dat seama că în viaţa unui om nu există decât un cel mai bun prieten şi o cea mai bună prietenă...

            Revenind la o întrebare pe care probabil aţi uitat-o: Aţi încercat să învăţaţi din orice? Oare de la „prieteni” şi de la fazele nasoale care le fac ei putem învăţa ceva? Merită să suferim după „prieteni”? Cum e să ai impresia că o persoană pe care o respecţi şi pe care o protejezi te „f***” pe la spate? Şi când spun asta mă refer că în prezenţa ta e miere de albine şi după ce ieşi din „cameră” te „îndulceşte” de dai pe dinafară.

            Am un mesaj pentru cei care au „prieteni” şi cei care sunt „prieteni”:

Nu zâmbi niciodată dacă ştii că nu o faci de la tine, şi o faci doar ca să te ascunzi în spatele unei măşti, cu ajutorul căreia speri să obţii nu ştiu ce naiba. Gândeşte-te că cel pe care vrei să îl f*** e un suflet de om şi mai gândeşte-te că la rândul tău e posibil să fi f**** la fel şi nu cred că o să-ţi placă. Să fim serioşi... Care e rostul să stai cu o persoană şi să vorbeşti cu ea şi să te araţi bun prieten, dacă tu de fapt pe la spate o bârfeşti de-o faci să fie un cacat în viaţa socială? Gândeşte-te că degeaba te dai tu mare într-un grup de persoane cu vorbele alea de cacat legate de cel care crede că îi eşti prieten. Gândeşte-te că unul din cei la care bârfeşti o să te pârască. Trebuie să fi prea prost să nu ştii ce vorbeşti şi cui vorbeşti. Dar cu atât mai prost e să fi un fals, pentru că ăiă falşi mereu vor rămâne nişte rataţi şi te asigur că dacă eşti unul dintre ei vei rămâne un zero, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga ta viaţă.

Pe mine „prietenii” au ajuns să mă plictisească şi am ajuns să le dau eject ca apa la WC. Crede-mă că am învăţat atât de multe de la „prieteni”, încât doresc oricui să triască acele neplăceri. Da, am scris bine. Doresc oricui să triască acele neplăceri ca să vadă că viaţa nu e aşa frumoasă şi că ne f*** fie că suntem buni, fie că suntem răi.

De asemenea vreau să îmi cer scuze pentru limbajul folosit, cenzurat. Am simţit nevoia să scriu mai „tare” ca să pot fi înţeles de „prieteni”. Nu e stilul meu, dar nu cred că „prietenii” au dreptul să mă cunoască aşa cum sunt. Nu e problemă, cei care îi ştiu „prieteni” mai mult ca sigur mă vor cunoaşte aşa cum nu doresc nimănui să mă cunoască.

Această mică proză o adresez în special ălora care se regăsesc aici şi se ştiu ei care sunt şi cum am scris mai sus: ălora care sunt „prietenii” altora.

NOTĂ!!! Mesajul de mai sus era mai lung, dar nu m-am ostenit să-l scriu complet. El este tipărit în capul meu, după problemele mele. Voi vi-l tipăriţi după problemele voastre. „Prieteni” sunt la tot colţul, rămâne doar să îi selectaţi pe ăiă mai proşti de ăiă mai deştepţi. Salut!