No title 3...

Comportamentul vietii

Ce părere aveţi despre comportamentul oamenilor? Cum ar trebui să fie? De ce are nevoie un om în comportamentul său pentru a fi agreat de ceilalţi. Trebuie să se comporte diferit? În ce sens „diferit”? Ce ar trebui să facă pentru a ieşi în evidenţă? Este bine să se comporte altfel decât se comportă în mod normal doar pentru a fi în centrul atenţiei?

Oare poate un om să îşi gândească comportamentul şi să fie atent la ce este în jur, ba chiar mai mult de atât: să poată vorbi cu toţi şi să se manifeste exemplar pentru toţi doar gândindu-se că aşa trebuie făcut? Poate nu am fost explicit, aşa că voi dezvolta puţin: la diferite ocazii, evenimente fiecare dintre noi abordăm un alt comportament, care se apreciază şi adoptă în funcţie de loc, timp, persoane şi nu numai. Dar oare acel comportament care îl avem în locuri diferite, îl avem pentru că aşa suntem noi sau pentru că îl gândim că aşa trebuie să îl avem? Care sunt şansele ca o persoană să îşi dea seama dacă o altă persoană se comportă exemplar folosindu-se de minte şi nu se comportă exemplar pentru că aşa e felul ei de a fi. Totuşi... Ar fi posibil să te comporţi în vreun fel anume fără să gândeşti că aşa trebuie să te comporţi?

Să încercăm o explicaţie folosind exemple: Un chelner mereu o să vorbească la persoana a 3a cu clienţii şi mereu va trebui să aibă un comportament aparte. Însă clientul ce comportament trebuie să adopte? Este obligat să vorbească la persoana a 3a? Este obligat clientul să adopte un comportament cel puţin egal cu cel al chelnerului? –Aici o să răspundeţi voi pentru voi– Un client poate să fie supărat, afirmând că nu îi place comportamentul chelnerului, care este politicos şi prezentabil şi care vorbeşte doar la persoana a 3a? Poate să fie supărat, spunând: „Nu îmi place cum se comportă chelnerul, e fals. El este plătit să se comporte aşa cu mine. Eu vreau să se comporte aşa nu pentru că e plătit, ci pentru că aşa e frumos şi aşa trebuie.” Înţelegeţi ce vreau să zic? Într-un mod indirect clientul susţine analiza sa, fiind revoltat pe chelner că e un fals. Deci într-un fel sau altul chelnerul e vinovat că el se comportă aşa pentru că e plătit şi nu pentru că aşa ar fi frumos. Aici intervine cumva un conflict, deoarece pe de o parte este adevărat că un chelner este plătit, dar nu neapărat pentru a se comporta în vreun fel anume. Comportamentul său se adoptă în funcţie de loc... El prestează nişte servici care impun un anumit comportament, o anumită ţinută şi nu doar atât. Ceea ce este greu de înţeles pentru unii e că nu pot înţelege cum reuşesc ei, chelnerii, să fie atenţi şi la clienţi şi la comportament şi la comenzile clienţilor şi la multe altele. Zic eu că e simplu, cel puţin din perspectiva mea. Să gândim puţin logic. Aţi auzit vreodată replica: „Defect profesional”? Oare de ce o spun unii oamenii? Oare o spun la propriu? În ce situaţii este folosită această replică? Ei bine... Ar fi mai multe întrebări ce ar merita scrise, dar o să mă rezum doar la acestea. Cumva acel „defect profesional” intră în sânge, iar când se întâmplă asta trebuie să fiţi conştienţi că e greu să fie scos.

Probabil devine stresant faptul că voi lăsa iar totul la libera interpretare, dar nu are rost să continui deoarece am intrat deja în esenţă şi pot trece cu uşurinţă mai departe.

Când ieşiţi din casă aveţi obiceiul, sau cel puţin ar trebui să îl aveţi, de a da „bună ziua” tuturor oamenilor cunoscuţi pe care îi întâlniţi. De obicei, valabil în cazul băieţilor, la femei se spune „sărut mâna”, dar rămâne la aprecierea fiecăruia cum e mai bine. Oare atunci când salutăm, noi ne gândim că trebuie să salutăm? Nu e un simplu reflex? Ba chiar uneori e un reflex de care nici nu ne dăm seama. Am întâlnit oameni care îi salutau pe alţii şi când le spuneam pe cine salutase, stăteau să îşi aducă aminte dacă au salutat sau nu, deşi ei salutaseră, doar că nu mai ştiau că au făcut-o. E exact ca atunci când pleci de acasă, închui uşa şi după vreo 5 minute te întrebi: „Oare am închis uşa?” De cele mai multe ori se întâmplă să fie închisă, pentru că e un reflex şi nu necesită gândire pentru a închuia uşa, cu toate că noi ştim că dacă nu o închidem e posibil să găsim casa goală. Şi de cele mai multe ori ne întoarcem din drum pentru a verifica dacă uşa este închisă. Sunt sigur că ştiţi despre ce vorbesc şi că vi s-a întâmplat cel puţin o singură dată. Cam aşa e şi cu comportamentul. Noi îl gândim, dar la urma urmei este un reflex. Este imposibil să gândeşti un comportament pe care să îl adopţi şi să fi atent la absolut tot ce este în jur. Persoanele care îşi gândesc comportamentul, adică cele care sunt într-o situaţie nouă şi sunt pierduţi în spaţiu, se deosebesc uşor. De multe ori o să le vedeţi gură cască, la propriu, pentru că stau şi se întreabă: „Cum naiba ar trebui să procedez aici?” sau se uită foarte mult în dreapta şi în stânga şi sunt total derutate, întrebându-se ce ar putea face sau unde s-ar putea duce etc.

Să ne întoarcem la chelnerul nostru, acuzat că se comportă fals. Oare chiar e fals? Cel puţin, din perspectiva mea, dacă dai o petrecere acasă la chelner, din cauza muncii pe care o prestează, el o să simtă din interior acel „defect profesional”. Cumva o să fie „împins de la spate” să îşi intre în „ritm”. Oare atunci tot aşa se va spune? Că este plătit în propria lui casă să se comporte frumos şi politicos? El nu îşi gândeşte comportamentul atunci când îl aplică. Nu e posibil. De fapt ar putea fi posibil, însă numai în cazul celor care sunt în practică, adică a celor care abia învaţă „tainele” unui chelner. Chelnerul trăieşte cu acel comportament în el. Se poate spune că îl are de când începe să îi placă ceea ce face, pentru că nu te poţi comporta cum trebuie într-un aunmit loc dacă nu îţi place. Valabil şi în cazul în care a-i spune că nu poţi face ceva dacă nu îţi place.

Aşa că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a acuza pe cineva că e un fals în comportamentul său, şi aici nu mă refer doar la chelneri, ci la toţi oamenii. Ar trebui să privim cumva peste aparenţe şi să îi testăm comportamentul în situaţii similare. În general comportamentul unei persoane va fi mereu acelaşi, după cum am zis mai devreme: singura excepţie o fac anumite evenimente sau locuri ce îl fac pe om să îşi schimbe puţin atitutdinea. Să fim puţin logici: un om care e tot timpul cu zâmbetul pe buze şi face glume şi râde atât de frumos încât îi face pe toţi din jurul lui să râdă, ar putea să îşi păstreze zâmbetul pe buze, glumele şi toată distracţia la o înmormântare? Ce vom spune despre el atunci? „E un fals! El e mereu vesel, se preface că e trist.” Vă daţi seama cât de patetic e o astfel de afirmaţie? Gândiţi-vă puţin la comportamentul vostru. Am dreptate că este „influenţat” de atmosferă, loc, timp şi nu doar atât? Starea voastră de spirit nu vă schimbă comportamentul? Fie că e o schimbare în bine sau în rău... De ce trebuie să îi acuzăm pe unii că îs falşi? De ce trebuie să îi criticăm pentru ce sunt ei? De multe ori avem impresia că toţi sunt standard. Ce vreau să spun este că mulţi dintre noi afirmă chestii de genul: „Nu are cum să fie aşa, se preface. Şi eu îs băiat şi nu fac ca el.” Chiar aveţi impresia că dacă nu faceţi cum face cel de lângă voi nu e posibil ca acel cineva să fie mai diferit? Atenţie: când spun „diferit”, nu o spun în sensul rău. De ce aveţi impresia că o persoană care nu are un comportament clasic şi/sau un stil de a vorbi clasic e fals? De ce nu putem accepta ceea ce nu vedem la unii? Care e problema? Ce ne supără?

Majoritatea prozelor au fost scris datorită experienţelor mai plăcute sau mai puţin plăcute care le-am trăit, aşa că voi încheia această mică proză cu un citat:

Aveţi impresia că dacă cineva vorbeşte despre cum e bine să procedaţi în anumite situaţii sau cum e bine să vă comportaţi sau să vorbiţi e neaparat o persoană care îşi gândeşte comportamentul atunci când îl „aplică”? Cât de incompetent trebuie să fi să stai în fiecare secundă a vieţii la anumite evenimente să îţi gândeşti fiecare mişcare pentru a atrage atenţia? Stau şi mă întreb dacă ar fi posibil... Chiar aş avea multe de spus celor care acuză acele persoane ce sunt diferite, pentru că nu mi se pare drept să le mărginalizeze pentru un comportament „neclasic”. Când o persoană vorbeşte despre sine şi despre comportamentul său să ştiţi că nu îşi povesteşte „şcoala din cap”, cu toate că afirmă că e bine să faceţi cum zice ea, ci îşi exprimă un fel de opinie indirectă. Consideră că ceea ce face este bine şi îi sfătuie pe alţii să încerce să facă la fel, probabil pentru că a fost satisfăcută de „rezultatele” care le-a obţinut prin acel comportament. Deci să fie oarecum clar faptul că atunci când o persoană vorbeşte despre comportament, nu vorbeşte neaparat despre comportamentul său, chiar dacă afirmă că ea aşa a făcut şi a fost bine. Încercaţi să priviţi din faţă şi nu din spate, pentru că privind din spate mereu o să fiţi atenţi la cel care vorbeşte şi nu la ce vorbeşte. Posibil să nu mă fi făcut atât de înţeles pe cât am sperat, dar am încercat să scriu cât mai scurt pentru a nu lungi această proză spre plictiseala voastră. Sunt conştient că dacă vedeţi că am scris mult nici nu vă mai osteniţi de multe ori să citiţi, chiar dacă vi se pare sau nu important.