No title 7...

Prieteni adevăraţi

            Mi se pare patetic să scriu încă o dată despre această temă cu prietenii, dar având în vedere că m-am tot confruntat cu ei, au fost singura mea sursă de inspiraţie. Sună cam egoist, pentru că ceea ce urmează nu e tocmai plăcut, dar fie… Fiecare o să privească din unghiul favorabil lui. Ca să nu o mai lungesc scriind încă o dată ceea ce am scris în No title-urile anterioare, voi trece oarecum la subiect, încercând să scriu cât mai scurt şi cât mai la subiect.

            În ultima perioadă s-au întâmplat chestii foarte ciudate între mine şi prietenii mei (dacă le pot zice astfel). Sunt în starea aia în care te întrebi dacă ceea ce se întâmplă e din cauză că ai greşit cu ceva sau e din cauză a ceea ce se “vorbeşte” în jur. Deşi sunt lipsit de „Îngerul Păzitor” şi nu merg tocmai des la biserică aşa cum ar trebui din punctul de vedere al unei/unor persoane, am încercat să mă „prefac” că am „viaţă spirituală”, cu toate că am trăit-o într-un comportament de „bulangiu”, „minţindu-i pe toţi” şi „jucându-i pe degete” şi „bătându-mi joc de toţi din jurul meu” etc. Sper că nu vi se pare ciudat ce am scris, pentru că asta e părerea unor persoane care îmi cunosc numele, maşina, statutul şi deja mă cunosc în persoană: „Încrezut, superior, arogant” etc. De ce să neg ceea ce susţin acei oameni despre care nu cunosc nimic? Probabil au dreptate, având în vedere că ei au „Îngeri Păzitori”, nu ca mine. E mai mult decât probabil ca ei să vadă dincolo de absolut şi să cunoască o persoană numai după felul cum se îmbracă şi ce are. Adevărate fiinţe spirituale. Trecând peste... Ce nu înţeleg la unul din prietenii mei, şi vă rog să vă puneţi în situaţia mea, sau poate chiar treceţi sau aţi trecut prin ea, este ceea ce voi scrie în continuare: De ce îi place acelui prieten să îşi petreacă timpul cu mine, o persoană „plină de sine, mincinoasă, prefăcută, care îi joacă pe toţi pe degete (ştiu că repet), care nu e ceea ce pare şi care îi critică pe toţi şi îi consideră pe toţi rataţi”, şi să stea de vorbă cu mine, să râdă cu mine, să glumească cu mine şi să se comporte ca un adevărat prieten, când de fapt când ajunge acasă şi intră pe mess şi vorbeşte cu o prietenă de a lui, de care e îndrăgostit şi pe care crede că eu vreau să io fur deşi nu am nici o tangenţă cu ea, dar eu vreau să o fur (sa reţineţi) şi începe să îi zică „strâmbe” în ceea ce mă priveşte, făcându-mă să par un idiot în viaţa socială, după care acea prietenă a lui transmite prietenei ei cea mai bună, aceasta transmite mai departe şi etc. Am ajuns să am o viaţă socială cu respectivii de „invidiat”. Ies în grup cu ei în oraş, râdem, ne distrăm etc; suntem fete şi băieţi şi evident că nu mă pot împărţi în acelaşi timp vorbind cu toţi, dar în acelaşi timp, dacă vorbesc cu una dintre fete mai mult decât cu celelalte şi nu doar atât > apare concluzia „Gata, ăia doi îs împreună”, după care vine o copilă de 16 ani şi începe cu teoria chibritului la adresa fetei cu care vorbisem, că vezi Doamne ea are prieten şi are o experienţă mai uimitoare decât o femeie măritată şi îi dă lecţii de viaţă acelei fete cu care vorbeam eu, care deşi îi explică clar că nu suntem împreună şi nu avem mari legături unul cu celălalt: „Nu, el este un mincinos şi un prefăcut şi îşi bate joc de tine. Nu vezi că acum s-a dus la alta şi te-a lăsat baltă? Eşti o proastă că stai cu el”. Concluzie: Dacă ieşi în oraş cu un grup mix asigurăte că îţi cumperi staţie cu difuzoare şi mergi cu ele după tine ca să fi sigur că atunci când vorbeşti ca un om normal cu o persoană de sex opus, să nu se înţeleagă că a doua zi dimineaţă începe ceremonia religioasă. Continuând şi revenind la acel prieten: cu ceea ce a zis pe mess; bun, dar asta ar fi putut zice şi pe viu, nu? Nu este exclus. Acum stau şi mă întreb în sinea mea (poate deja vă întrebaţi şi voi): Sunt oare eu un prefăcut şi un mincinos, sau o anumită persoană care mi se consideră prieten bagă „strâmbe” de mine ca să mă facă pe mine de rahat în ochii altora, doar pentru a se asigura că nu îi fur fata (de care e îndrăgostit)? Nu vi se pare stupid? Mie: DA. Şi ca să nu mai vorbim de faptul că după ce am aflat că respectivele două (fata, de care este îndrăgostit acest prieten, şi prietena acesteia) mă vorbesc de urât pe la spate cu respectiva fată, cu care port conversaţii cât se poate de normale în felul nostru şi în glumele noastre „proaste” („să nu mai vorbim de faptul...”, deci nu continui)... După ce vorbesc cu respectivele două şi le explic că nu le înţeleg intenţiile şi nu înţeleg de ce se bagă unde nu au treabă, se întâmplă următoarele: fata de care e îndrăgostit acel prieten îi cere scuze (fată finuţă şi cu bun simţ, chiar de apreciat), iar cealaltă începe cu sf-uri din epoca medievală, care sună cam aşa: „Stii ceva? Pe mine nu ma prosteşti cu textele tale. Ce te dai aşa superior în felul tău de a vorbi? Crezi că mă intimidezi?” Hai să fim realişti. Am schimbat cu ea câteva cuvinte live, după care nu am mai avut contact de nici un fel şi ea îmi vine mie cu pretexte gen: „Lasă că ştiu cum vorbeşti tu de fapt, ştiu ce fel de om eşti şi ştiu ce intenţii ai. Eşti un prefăcut şi pe mine nu mă prosteşti cu de astea, că pe mine are cine să mă înveţe (se referă la iubitul ei, care e mult mai mare decât mine şi care mai mult ca sigur, că bag şi mâna în foc, îmi dă dreptate că tot ce face ea e stupid)...”

            Da, foarte interesant, nu? Deci mai pe scurt e cam aşa. Prietenul ăla îşi face sau încearcă probabil să îşi facă teren cu fata aia, făcându-mi viaţa socială un cacat, ca să nu cumva să par eu vreodată mai presus ca el, pentru că el mă vede ca pe un om perfect, care le ştie pe toate, dar în acelaşi timp (pe la spate) sunt un mincinos şi un prefăcut: ca să vezi ce minte poate să aibă şi cum se poate contrazice. Eu nu am o legătură cu fata lui, dar dacă o salut deja apar discuţii gen: „Ce bulangiu e! A zis că nu se dă la ea, vrea să mi-o fure şi cică pe el nu o interesează fata asta”. Deci sfatul meu este: atunci când un prieten de-al tău îşi găseşte o fătucă, să îţi pui mască de scafandru pe cap, să nu te uiţi la ea, să te prefaci că eşti un idiot şi un retardat cu dezabilităţi fizice si psihice, ca să nu te ajute el la „umplut frigiderul”. Bun! După toate astea rup legătura cu el şi nu îi mai dau explicaţiile de zi cu zi, pentru că nu mă obosesc să îi explic unele chestii care încă nu pot fi percepute de el. Şi ce concluzie trage? „A, te-ai săturat de noi? Te-ai ajuns”. Deci încă o dovadă de... Nu mai zic. Deci mie în faţă îmi zice: „Eşti un prieten super, care mă ajută şi îmi este aproape şi vreau să învăţ de la tine, să fiu ca tine” etc. Fetei ăleia (şi nu doar ei) îi zice: „E un bulangiu, un prefăcut, un mincinos, să nu ai încredere în el”, după care eu îi zic că nu mai vreau să discut cu el, pentru că m-am săturat de chestiile astea copilăreşti şi stupide care le-am suportat multă vreme, crezând că poate odată cu vârsta de 18+ ani se va mai „dezgheţa” la minte (că eu îs „dezgheţatul grupului”, după spusele fetei de 16 ani) şi eu îs ăla care o iau razna şi o ard în SF-uri şi sunt aşa cum sunt. Ciudat este că acele persoane susţin cu tărie ceea ce le iese pe gură, iar când am vrut să mă conving, vorbind cu ceilalţi prieteni ai mei (care nu fac parte din acest grup), dacă este adevărat tot ce zic cei din respectivul grup, toţi au început să râdă de mine, întrebându-mă dacă încă nu am terminat şcoala primară, pentru că abordându-i cu astfel de probleme consideră că am rămas un puştan mucos (poate aşa o fi, pot contrazice?). Precizez că prietenii ceilalţi au 20+ ani, că na... Eu am fost şi voi rămâne mezinul printre ei, dar nu intrăm în detalii.

           

Bun, deci eu sunt genul de persoană care o arde în sf-uri şi se crede superioară şi toţi sunt nişte rataţi pentru mine şi eu sunt cel mai tare din parcare şi vreau ca toţi să îmi fie inferiori, pentru că numai eu am dreptate şi că toţi trebuie să asculte de mine, şi nu în ultimul rând ei îs conştienţi că sunt o persoană mincinoasă şi prefăcută şi care îşi bate joc de oameni cu orice şi etc.

            Când le pun să argumenteze criticile aduse la adresa mea, toţi o dau cotită cu întrebări gen: „Crezi că acum m-ai închuiat cu întrebări de astea?”, „Ce o arzi cu întrebări de astea cu mine, crezi că mă întimidezi?” Deci eu îi întreb de unde au dedus toate cele, şi prin întrebarea mea eu îi indimidez şi încerc să îi închui, da? Deci pun o întrebare omenească, pentru că nu îmi dau seama de unde scot ei toate tâmpeniile alea, dar eu sunt ălă cu sf-uri şi etc.

            Poate v-am plictisit, eu simţeam nevoia să scriu şi totodată vreau ca cei care se regăsesc în situaţii de astea să îmi zică părerea lor, pentru că eu cel puţin am ajuns să cred că am o problemă. Prietenii (care îmi sunt prieteni, nu „prieteni”) îmi râd în nas, spunându-mi să mă mai maturizez şi să nu-mi mai petrec timpul cu asemenea copii (se referă la ăia care mă critică) şi să îi las în pleata lor că nu sunt tatăl lor să îi învăţ ce e bine şi ce e rău.

            Whatever... O voi arde în continuare pe sf-uri în felul meu de a mă exprima şi voi minţi pe toţi şi etc, pentru că aşa sunt eu şi aşa trebuie să îmi bat joc de toţi, clar? Să fie lege ce am zis că altfel aveţi de a face cu „prietenii” mei.

            Baftă în a fi „prieteni” >:D<

P.S. Scuze dacă sunt greşeli gramaticale, chiar nu m-am ostenit să corectez chestia de mai sus, pentru că nu am vrut să exprim nimic ca să fiu înţeles, ci am vrut să cer o părere pe baza a ceea ce mi se întâmplă.

No title 6...

Aspiraţie, confuzie...

E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente? Vorbind despre sentimente de la o scală a raţionalităţii la o scală a simţului e cam greu să deduci compatibilitatea celor două într-un amestec ce nu ar duce la o judecată dreaptă, ci la o confuzie.

Câte şanse sunt, câtuşi de puţin, ca atunci când alegi ceva să nu gândeşti ceea ce ai ales? Şi câte şanse sunt ca atunci când vezi o fată, în cazul unui băiat, şi simţi ceea ce nu poţi controla să gandeşti simţul înainte de a apărea?

E oare suficient de clar ceea ce încerc să scriu sau să transmit în aşa zisul joc de cuvinte? Nu cred totuşi că afirmaţia făcută de alţii referitor la ceea ce încerc să transmit este un joc de cuvinte, cred că cei care nu înţeleg şi care refuză să gândească înainte să vorbească e datorită faptului că ei nu înţeleg viaţa la nivelul aspirat perfecţiunii. Altfel spus: Când omu nu simte şi nu gândeşte consideră că nu înţelege, iar ceea ce nu înţelege înseamnă că nu există, deci dacă nu există nu e posibil şi tot aşa.

Vreau să rup mitul ăsta şi să spun că este posibil, deoarece acea confuzie se poate „aranja”. Însă este o problemă: Cum se poate aranja? Câţi ne-am pus această întrebare?

Cel mai mult îmi place faptul că nimeni nu s-ar gândi de ce ar trebui să îşi pună o asemenea întrebare. Eu pot oferi un răspuns care se regăseşte în cuvintele exprimate de fiecare om după ce începe o etapă şi o sfârşeşte drastic. Nu mă fac înţeles? Pot să continui, făcându-mă:

Un singur exemplu cred că îmi este de ajuns pentru „confuzie”, adică pentru împreunarea raţionalităţii (gândirii) cu sentimentele (simţurile), dar care să fie acela? O altă întrebare pe care sunt sigur că vo adresaţi fără să o realizaţi. De aici se poate deduce faptul că „interiorul” acţionează fără voia noastră, dar noi nu vrem să ştim asta, deci lăsăm totul în necunoaştere, adică nu dăm importanţă crezând că noi gândim, dar de fapt subconştientul o face pentru noi, dându-ne impresia că am făcut-o noi, însă noi doar aplicăm. O dau în SF-uri? Nu e problemă, o să trec la exemplul specificat anterior şi poate mă voi face înţeles.

Având în vedere faptul că am scris mai devreme despre o aşa presupusă întâlnire între o fată şi un băiat ce s-ar termina cu sentimente pentru partea masculină, aş vrea să parcurg unele etape generale ce se clasează oarecum într-o singură „etapă mamă”.

O să scriu despre dragostea la prima vedere care, din fericire sau din păcate (pentru ca în subconştient nu se poate face diferenţa – o sa înţelegi imediat de ce), pentru unii se întâmplă cam des. Asemeni celor scrise mai sus, voi lua cazul băiatului care se îndrăgosteşte de fată:

Dacă un băiat vede o fată şi „fluturaşii veseli” încep să bântuie, ce înseamnă? (nu voi răspunde) Prima dorinţă a băiatului care este? – Să o „aibă” pe acea fată, corect? Adică să fie împreuna cu ea. Vom exclude ceea ce se petrece în partea fetei. Într-o primă fază vor apărea unele impulsuri care din cauza sau datorită simţurilor îl împing pe băiat să se ducă spre fată. Bun, dar ce face când ajunge la ea? Într-o astfel de situaţie automat apare ceea ce se numeşte raţionament. Adică băiatul va trebui să gândească ceea ce e de făcut, dar de ce? De ce nu poate acţiona pe baza sentimentelor? (nu voi răspunde) Aşa cum e normal, băiatul va gândi totul pe baza sentimentelor, adică îşi va face „planuri” de abordare a fetei, încercând să o seducă şi să o „aibă”. Problema este că sentimentele nu îţi oferă la început şi suferinţă, pentru că la început e fericirea, apoi dezamăgirea. Ciudat, nu? Primul impuls de a merge la fată va fi urmat de raţionamentul băiatului, care în timp ce se „mişcă” îşi face „planul” de abordare. Ajuns la fată, sentimentele se amplifică şi se măresc. Dar de ce? Pentru că evident în „punga” sentimentelor au intrat emoţiile (o bătaie de cap, oare?). Scurtând puţin exemplul; privind fata în ochi, sentimentele se amplifică şi acaparează raţionamentul. Dar de ce? Pentru că băiatul într-o astfel de situaţie de inegalitate între sentiment şi raţionament intră în dezavantaj. Nu va mai putea gândi limpede având în vedere că atenţia lui, involuntar, se distrage, făcându-l să fie atent fără să-şi dea seama la „punga” sentimentelor.

S-o scurtăm niţel: Când fata nu a răspuns sentimentelor băiatului, ce înseamnă? Că sentimentele ei nu au fost compatibile cu ale băiatului, dar de ce? Uite o altă întrebare pe care lumea şi-o pune sub forma: „De ce nu îi place de mine?” Problema este că noi privim la aspect (exterior) în loc să privim la nucleu (interior). De aici încep jocurile mele de cuvinte, nu credeţi? Lăsând asta deoparte şi revenind: de ce în momentul de faţă după ce băiatul a fost refuzat, în loc să îi scadă sentimentele pentru acea fată, ele se amplifică şi mai tare? E evident, nu? În „pungă” intră dezamăgirea. În astfel de situaţii băiatul îşi pierde încredere în sine, într-o situaţie asemănătoare sentimentele lui se vor diminua. Dacă următoarea situaţie se va repeta după cea de a doua, evident acestea vor da semne de dispariţii. Dar de ce? Pentru că sentimentele, mai exact „punga” ce le reprezintă se umple atât de mult încât acoperă tot ce înseamnă raţionament, astfel că va fi imposibil să ne mai gândim la ceva. Dar totuşi sunt oameni care trec peste (nu intrăm în detalii).

Revenind la „E posibil să judeci sentimentele gândind judecata cu capul şi nu cu sentimente?” şi să răspund din partea mea. Eu consider că da. Dacă vă întrebaţi de ce, e normal că trebuie să susţin ceea ce am scris prin cel puţin un argument. Voi face acel argument referitor la exemplul anterior care este cunoscut de majoritatea celor dintre cei care citesc. În momentul întâlnirii celor doi s-a creat un dezechilibru ce poate fi discutat pe multe fronturi, fiindcă băiatul a lăsat echilibrul aspiraţiei către perfecţiune să fie cuprins doar de o tabăra, cea a sentimentelor. Când într-un război o tabără îşi atrage oameni în armata sa, automat aceasta poate fi declarată învingătoare. Dar imposibilul face că subconştientul nostru în astfel de situaţii gândeşte în lipsa noastră, „explicându-ne că e posibil să cădem în desuietudine, dar nematuritatea pe care o avem ne face să avem încredere în sentimentele ce acoperă fără voia noastră voinţa noastră.

Cu toate că am lăsat în aer (poate pentru unii), de fapt vă asigur că am încheiat ce am vrut să zic, oferind chiar un răspuns cert ce are aspectul incertului.

Este frumos să trăieşti un sentiment la maxim şi e frumos când acesta durează, dar trebuie să înţelegem că apă fără pământ nu există, deci dragoste fără cap nici atât nu poate exista. Chiar dacă dragostea apare din sentimente (într-o combinaţie ciudată), aceasta este cea care are nevoie de o bază, nu gândirea (care deobicei o bazăm pe dragoste). A pune sentimentul mai presus de raţionament înseamnă a ne tăia capul în favoarea dragostei. A-ţi da viaţa pentru o persoană în loc să te foloseşti de ea pentru a salva acea persoană este un alt dezechilibru al aspiraţiei către perfecţiune. Când faci ceva trebuie să simţi, dar e bine să simţi ceea ce vrei să faci atunci când ai gândit totul înainte.

Altfel spus: Gândeşte ceea ce vrei să faci, apoi simte ce e mai bine între căile pe care ţi le-ai creat. Dacă te laşi purtat de sentimente, poţi încărca o „pungă” cu probleme de care nu poţi deveni conştient nici chiar când le guşti. Gândeşte-te de asemenea că un dezechilibru creat într-un moment oportun nu va duce niciodată la reuşită. Sentimentele sunt frumoase, dar şi raţionamentul este... Trebuie doar să ştii să îl foloseşti. Degeaba iubeşti, dacă nu gândeşti.

Ceea ce vreau să spun cu acele pungi e doar un exemplu introdus indirect: punga cu sentimente este purtată într-o mână şi cea cu raţionamentul în cealaltă mână. Dacă o pungă primeşte ceva în plus (în cazul nostru punga sentimentelor) şi noi nu ne gândim cât de greu ar putea fi acel ceva, nu există oare posibilitatea să pierdem controlul mâinilor cu care ţinem pungile? Altfel spus: Nu există posibilitatea să ne ieşim din fire şi să acţionăm prosteşte?

Referitor la întrebarea care mi se adresează mereu: „Cum ţi-a venit să scrii asta?”

Răspunsul meu se găseşte în analiza a tot ceea ce mă înconjoară. Pentru mine fiecare gest şi fiecare vorbă este un abecedar, adică ceva din care pot învăţa. Degeaba trăiesc un sentiment care mă ia prin surprindere dacă nu îl gândesc apoi, având poate posibilitatea să îl ofer la rândul meu altcuiva.

Oricum ar fi...

Voi rămâne în continuare la ceea ce am scris de la începutul începuturilor: Life is beautiful.

No title 5...

 Jocul minţii

M-am întrebat în ultima vreme de ce scriu. Scriu pentru mine? Scriu pentru alţii? Ce reprezintă ceea ce încerc să fac? De ce îmi risipesc timpul scriind? Nici nu ştiu ce anume mă determină să scriu. Pur şi simplu într-o seară obişnuită în familie mă trezesc că vreau să scriu şi mă aşez în faţa calculatorului şi încep să tastez ceva ce nici nu ştiu cum se va termina. Îmi place mult să scriu, dar nu înţeleg de ce o fac. Mi-aş pune aceeaşi întrebare şi referitor la altele, spre exemplu de ce joc fotbal sau de ce înot şi tot aşa… Care e rolul a ceea ce încercăm să facem? Ce anume vrem să scoatem în evidenţă? Ce exprimă totul? Ce înseamnă totul? Care este totul pentru noi? O persoană dragă mie mi-a luminat puţin mintea şi mi-a zis că tot ceea ce fac este să scriu elemente din viaţa unui om pe care le trăieşte fiecare individ, şi îi dau dreptate: nu fac nimic special. Asta fac, dar de ce o fac? Ceea ce scriu eu nu se deosebeşte cu mult de ceea ce suntem. Dar de ce încerc să scriu ceea ce suntem? Nu văd rostul... Să mă opresc din a mai scrie şi să îmi văd de ale mele? Aş avea destule de făcut: să citesc o carte, să învăţ pentru facultate, să fac fitness, să gătesc, să ma plimb în aer liber s.a. Chiar vreau să găsesc răspunsul...

Întrebări vor apărea mereu şi mereu. Ele sunt cele de la care pornim spre cunoaştere. Pentru că mereu înainte de a afla ceva ne întrebăm de ce trebuie să aflăm acel ceva. Uneori nu găsim răspunsul, dar totuşi noi căutăm. O altă persoană mi-a spus cu ceva timp în urmă că ceea ce scriu nu îi inspiră nimic şi că nu înţelege nimic concret. Mi s-a mai spus că ceea ce scriu e patetic, şi nu contrazic asta. De asemenea mi s-a mai zis că atunci când un om citeşte ceva, nu îl cheamă pe autor să îl întrebe ce a vrut să scrie, ci trebuie să înţeleagă singur: Mare adevăr! Mi-a luminat puţin ochii ce mi-a spus. M-am simţit prost şi poate ruşinat, dar totuşi am continuat. Am trecut peste acel „obstacol” şi am continuat să scriu, dar tot fără a înţelege de ce. Mulţi îşi exprimă sentimentele şi dorinţele prin muzică, picturi, sculpturi etc. Pentru fiecare reprezintă ceva important. Fiecare părticică din creaţia proprie este adorată de creator, pentru că este creată cu suflet. Dar de ce creatorii crează? Care e scopul? Aş putea continua cu întrebările la nesfârşit şi s-ar alege cu acelaşi răspuns pentru mine: „Nu ştiu”.

Vreau sa fac ceva special, dar nu doar pentru mine. Vreau sa fac ceva iesit din comun, dar care doar pare comun. Vreau să fie general, dar totuşi deosebit. Vreau să fie peste tot, dar să fie unic. Vreau să văd ceea ce fac şi să pot atinge, dar fără să afirm că e creaţia mea. Vreau să trăiesc sentimentele creaţiei proprii ca şi cum nu aş fi creat-o eu. Vreau să ştiu ce gândesc despre creaţia mea fără să ştiu că e a mea. Vreau să o critic şi să o analizez ca şi cum nu aş fi făcut-o eu, chiar dacă a luat formă din mâna mea. Cum e posibil? S-ar putea? Vreau să fie o creaţie care să nu se vadă. O creaţie ciudată, dar aparte. Ceva care să evolueze şi să pot spune când se termină. Vreau să fie ştiută de lume, să o vadă, dar să nu ştie de unde provine chiar dacă totul se întâmplă sub ochii lor însetaţi de cunoaştere. Vreau să nu îşi dea seama când am început creaţia şi vreau să nu ştie când mă apropii de final. Vreau să vadă toată munca pe parcurs, dar fără să o poată înţelege. Vreau să simtă totul şi să vadă totul, dar să nu poată face nimic pentru a înţelege. Vreau să fie conştienţi de creaţia mea, dar să nu o poată modifica. Şi totuşi de ce aş face asta? De ce nu aş face asta? Dar cel mai important: de ce mă întreb dacă să fac sau nu asta? Ar afecta pe cineva? Ar lăsa urme acel ceva? Ar fi o amintire? Dacă da, pentru cine? Nu am certitudinea că nu voi uita ce am creat. Cum pot lăsa o urmă a creaţiei mele? Cum o pot evidenţia? Sa o las în necunoaştere şi să moară odată cu mine? Dar după ce mor, oare va ştii cineva că a fost creaţia mea?

Dacă nu ai înţeles ce ai citit, de ce încerci să îţi dai seama acum? De ce te gândeşti acum la ce am vrut să scriu? Şi nu doar atât: de ce crezi că numai eu ştiu ce vreau să scriu? Când privesc o uşă şi vreau să trec, ma uit la clanţă. Dar de ce doar la clanţă? Şi totuşi: ce importanţă are acest exemplu? De ce îmi pun atâtea întrebări? Ce rol au toate întrebările astea? O să înebunesc continuând astfel? De ce nu ştii? De ce afirmi că da? Ce înţelegi? Dacă nu ai înţeles ce am scris cum crezi că vei înţelege de ce am scris? Ai simţit ceva din cât ai citit? La câte te-ai gândit de la început până acum? De ce te gândeşti în continuare? Nu mai are rost...

De ce sa îmi pun atâtea întrebări doar pentru a face ceva? De ce să nu fac pur şi simplu?

Cred că am găsit răspunsul: fac ceea ce fac atunci când simt că trebuie să fac. E normal să nu înţeleg de ce fac, pentru că simt doar atunci când fac, după care uit de ce am făcut sau de ce am simţit nevoia de a face. Dar are rost să regret că am facut ce am simţit şi nu am făcut bine? Cui îi pasă? Odată făcut nu doar m-am satisfăcut... Dar oare ce am făcut? De ce mă mai întreb? Întreabă-te pe tine: Are rost să mă întreb pe mine?

P.S. Nu e nevoie să înţelegi de ce fac sau de ce faci, doar simte ce e de făcut şi restul va fi magia vieţii... Trăim în lumea visurilor şi oricât de mult credem că ne-am trezit, tot adormiţi suntem. De ce să mă trezesc? Dar de ce să ne trezim?

Noapte bună!

No title 4...

 Armonia interioara

            Fără a mă gândi de ce o fac am citit de la un capăt la altul toate cele 3 “No title…”. Am vrut să mă regăsesc în ele, pentru că sunt scrise de mine, dar acum parcă nu mai sunt. Ce mă determină să spun asta? Cred că aş putea explica, însă nu ştiu dacă aş reuşi să mă fac înţeles. Schimbarea face parte din ciclul vieţii şi fie că vrem fie că nu, mai devreme sau mai târziu îşi pune “ghearele” pe noi. Rămâne însă de văzut dacă în acel moment în care suntem “prinşi” avem tot ce ne trebuie pentru a “scăpa”. Ceea ce încerc să spun este că pe fiecare ne loveşte câte o nenorocire în viaţă şi pe fiecare dintre noi ne marchează în diferite moduri, dar cel mai important este că după ce se întâmplă fiecare dintre noi ne schimbăm. Un impact puternic care pătrunde adânc în sufletele noastre ne poate face să uităm ce am fost odată. Când se produce această schimbare ne întrebăm dacă am greşit cu ceva sau dacă am fi putut face ceva să evităm ce s-a întâmplat. Suferinţa, regretele, dragostea şi multe altele sunt factori puternici care ne schimbă din multe puncte de vedere. Avem impresia că ştim ce facem şi că nu putem greşi. Ştim ce îi poate răni pe cei apropiaţi şi totuşi nu putem evita. Încercăm mereu să îi încântăm pe cei care îi respectăm şi să le demonstrăm că am crescut în ochii lor, în faţa acelor ochi care ne văd ca pe nişte copii… Şi totuşi nu reuşim. Care e soluţia? Care e calea spre a fi ce vrem să fim sau care sunt etapele de parcurs? O listă cu ce trebuie făcut ne-ar putea ajuta? Am putea scrie etapele vieţii pe foaie şi să le urmăm cuvânt după cuvânt şi virgulă după virgulă? Am putea copia o persoană, să facem tot ce face ea şi să gândim tot ce gândeşte ea? De ce nu ne mulţumim cu ce putem, cu ce avem şi de ce „tragem de sfoară” până o rupem? De ce nu ne acceptăm aşa cum suntem şi de ce vrem să fie totul altfel?

            Maşini, bani, case... Alţi factori care ne schimbă şi ne afectează modul de gândire. Oricât de mult vrem să îndepărtăm aceşti factori mereu vin mai apăsători. Ne presează chiar şi în somn, făcându-ne să ne foim în pat şi făcându-ne să ne dorim să nu ne mai gândim la ziua de mâine.

            Până când poate învăţa un om? Care este limita de percepere a unui om? Câte informaţii poate cumula un om şi câte pierde din ele după un timp?

            Totuşi care e cel mai puternic factor schimbător? Din ce învăţăm cel mai bine şi mai mult? Probabil v-aţi răspuns deja: greşelile. Ele sunt cele care ne schimbă cel mai frecvent şi mai mult. Rămâne de văzut dacă aceste schimbări se produc în bine sau în rău. Dar de multe ori contează şi ce vrem noi să se întâmple. În funcţie de cum percepem greşeala comisă putem să admitem dacă se merită o nouă încercare, dacă se merită să trecem peste, dacă se merită să continuăm încercând alte metode (care totuşi ar putea fi alte greşeli).

            Nu ştiu dacă încercarea mea de introducere a factorilor de mai sus a captat atenţia, însă vreau să trecem direct la subiect...

            Cred că nu sunt singurul care uneori afirmă că „Nu mă mai poate influenţa nimeni, deja am trecut de etapa în care se produc schimbări la mine” (mă refer foarte mult la partea copilăriei, pentru că acolo ne schimbăm de cele mai multe ori). Problema este că după ce am trăit multe vrute şi nevrute în copilăria fericită sau mai puţin fericită, de care am avut parte în moduri diferite, afirmăm că ne-am maturizat, însă nu e chiar aşa. E drept faptul că ochii noştri nu mai sunt închişi şi nici semi-deschişi, dar pentru simplu fapt că avem impresia că le-am văzut pe toate nu mai vrem să admitem unele afirmaţii care sunt adevărate în natura lor. Avem concepte şi convingeri de care suntem „ataşaţi” cu trup şi suflet. Probabil deja v-aţi dat seama despre ce oameni e vorba, dar sunt sigur că mulţi vă veţi regăsi în cele scrise aici chiar dacă consideraţi că nu e aşa.

            Din punctul meu de vedere cred că acea perioadă de copilărie este pentru a ne găsi locul. După ce îl găsim (şi asta se întâmplă deobicei atunci când considerăm că le ştim pe toate) îl marchăm (fiecare o face în modul său, ieşind mai mult sau mai puţin în evidenţă) şi îl îngrijim. Ei bine, partea cu îngrijitul e cea mai grea. De ce? Pentru că nu suntem la fel. Unii sunt mai leneşi, în concluzie se vor mulţumi cu puţin. Alţii sunt mai chisaţi, vor dori mereu mai bine. Alţii sunt optimişti, pesimişti... Fiecare are propriul stil, care şi-l creează în funcţie de viaţa care o parcurge.

            Însă ceea ce vreau să scot în evidenţă este că omul renunţă mereu la locul lui. Poate sună ciudat, dar ceea ce „pică greu” la suflet ne lasă multe de dorit şi ne dă de multe ori impresia că ar trebui să renunţăm, să încercăm altceva, să facem ce ne cer alţii. De asemenea de multe ori suntem încurajaţi că facem ceva bun, apoi tot pe tema a ceea ce am făcut şi am fost apreciaţi suntem decăzuţi. Adică am fost ridicaţi în slăvi cu un „talent” (spre exemplu), după care tot pe baza acelui talent, tot persoana care ne-a slăvit ne „trânteşte” la podea. Ce simţim în acel moment? Ură faţă de acea persoană care o apreciam pentru faptul că ne susţinea, după care ne-a făcut de râs în faţa mulţimii?

            Ne-am gândit vreodată că poate greşeala a pornit chiar de la acea persoană care ne-a glorificat? Acea persoană ne-a apreciat talentul şi ne-a confirmat că suntem „strong”, corect? Acea glorificare noi cum am perceput-o? Ne-am bazat pe faptul că suntem buni şi am considerat că nu mai avem nevoie de muncă, pentru că putem repeta totul fără probleme cel puţin la fel de bine. Putem da vina pe acea persoană şi putem da vina şi pe noi înşine, dar la final ne dăm seama că a vedea a cui a fost e doar o pierdere de timp. Acea persoană ar fi putut să ne zică că aştepta mai mult de la noi şi ar fi vrut să vadă ceva mai bun, problema este că mulţi dintre noi am fi interpretat astfel: „A vrut sa fie politicos, ca să nu-mi zică pe faţă că am fost slab mi-a zis că vrea mai mult, adică nu am nimic bun.” Şi după asta puf. Dispărem ca măgarii în ceaţă. Acel cineva care a cerut mai mult de la noi aşteaptă să vadă rezultate de viitor, iar noi ne-am retras pentru că am tras concluzii. Înţeles?

            Hai că explic altfel: cel mai bine este ca atunci când suntem în balanţă să privim partea bună a lucrurilor, însă chiar şi când suntem pe fundul prăpastiei e bine să privim tot la partea bună (despre asta o să discutăm). Nu înţeleg de ce mulţi dintre noi renunţăm la prima treaptă mai înaltă. Cine a zis că e uşor? Cine a zis că ne-am născut cu piciorul în perfecţiune? Personal am fost foarte dezamăgit de afirmaţiile aduse împotriva mea în unele cazuri sau întâmplări. Mereu am fost afectat, indiferent de gravitate sau importanţă. Am pus mereu suflet, chiar dacă nu făceam ceva original şi totuşi nu mi-a fost apreciată încercarea. Ideea stă în felul următor:  -am scris asta în „No title...” (prima) -; De ce trebuie să îmi pese mie dacă ce fac eu cu suflet este sau nu agreat de ceilalţi? Mereu mi-am pus întrebarea asta, dar mereu când eram în faţa acelor situaţii o uitam şi până mi-o readuceam aminte sufeream enorm pentru nereuşitele mele. Atunci am înţeles că dacă vrei să faci ceva special, în primul rând trebuie să îţi placă ce faci, iar în al doilea rând trebuie să o faci pentru tine şi apoi pentru alţii. Un pictor, spre exemplu, mereu va picta „ascuns”, după care îşi va expune pictura (asta dacă îi va plăcea cum a ieşit). Aşa e şi în cazul nostru: mai întâi „pictăm” ascunşi, după care ne „expunem”. Cel mai important în momentul „expunerii” noastre este să ştim să înfruntăm realitatea şi să ne afirmăm cu fruntea sus, siguri pe noi, dar în acelaşi timp pregătiţi pentru o „cădere”. În interiorul nostru mereu vom ştii că ce am făcut (mai ales dacă e un lucru făcut cu suflet) este ceva special, însă trebuie să acceptăm oamenii care au orientări diferite şi că nu pe toţi îi atrage ceea ce facem. Unora le place fotbalul, altora tenisul etc. Ce vreau să zic mai exact este că degeaba vom cere părerea unui cântăreţ despre fotbal dacă el nu are o tangenţă cu acel sport. Aşa este şi cu ce facem noi: vom cere părerea prietenilor de multe ori, ba chiar înainte de a expune ceva îţi întrebi prietenii dacă se merită şi e bine ca ei să fie sinceri cu tine, pentru că adevărul este cheia succesului. Însă dacă acei prieteni nu au orientări spre ce ai tu, cum speri să te înţeleagă şi să te poată aprecia la valoarea la care crezi că te estimezi?

            M-am lungit foarte mult şi nu cred că am finalizat ceva, dar asta era şi ideea. Însă citatul de final nu vreau să lipsească.

            De fiecare dată când vreţi să faceţi ceva şi vreţi să vă lăudaţi cu ce aţi făcut, să fiţi mereu pregătiţi de consecinţe. Aceste vor veni din mai multe părţi. Pot veni din partea invidiei de la ceilalţi, pot veni din partea criticilor (care trebuie să le percepem ca o lecţie), deoarece pe baza criticelor ne putem perfecţiona. Însă niciodată, indiferent cât de mult am muncit, să nu renunţăm la visul pe care îl avem. Mereu vom întâmpina greutăţi, iar acestea trebuie luate ca fiind nişte teste în viaţă. Teste care odată promovate ne face mai siguri şi mai convingători. Mereu vom primi afirmaţii încurajatoare, care ne încântă, dar mereu vor fi şi critici care ne supără. Părerea mea personală este că dacă nu primeşti critici în ceea ce faci nu eşti apreciat. În momentul în care eşti criticat deja îţi dai seama că ai fost evaluat la adevărata ta valoare, iar pe baza criticelor te poţi perfecţiona şi pe viitor îţi poţi repeta actul pentru a da peste „nas” acelor critici, arătându-le că ai continuat cu suflet şi ai reuşit.

            Zâmbeşte şi nu uita de unde ai plecat, însă nu te întoarce. Priveşte înainte cu fruntea sus şi înapoi cu o lacrimă de fericire lăsată într-o amintire.
Life is beautiful!

No title 3...

Comportamentul vietii

Ce părere aveţi despre comportamentul oamenilor? Cum ar trebui să fie? De ce are nevoie un om în comportamentul său pentru a fi agreat de ceilalţi. Trebuie să se comporte diferit? În ce sens „diferit”? Ce ar trebui să facă pentru a ieşi în evidenţă? Este bine să se comporte altfel decât se comportă în mod normal doar pentru a fi în centrul atenţiei?

Oare poate un om să îşi gândească comportamentul şi să fie atent la ce este în jur, ba chiar mai mult de atât: să poată vorbi cu toţi şi să se manifeste exemplar pentru toţi doar gândindu-se că aşa trebuie făcut? Poate nu am fost explicit, aşa că voi dezvolta puţin: la diferite ocazii, evenimente fiecare dintre noi abordăm un alt comportament, care se apreciază şi adoptă în funcţie de loc, timp, persoane şi nu numai. Dar oare acel comportament care îl avem în locuri diferite, îl avem pentru că aşa suntem noi sau pentru că îl gândim că aşa trebuie să îl avem? Care sunt şansele ca o persoană să îşi dea seama dacă o altă persoană se comportă exemplar folosindu-se de minte şi nu se comportă exemplar pentru că aşa e felul ei de a fi. Totuşi... Ar fi posibil să te comporţi în vreun fel anume fără să gândeşti că aşa trebuie să te comporţi?

Să încercăm o explicaţie folosind exemple: Un chelner mereu o să vorbească la persoana a 3a cu clienţii şi mereu va trebui să aibă un comportament aparte. Însă clientul ce comportament trebuie să adopte? Este obligat să vorbească la persoana a 3a? Este obligat clientul să adopte un comportament cel puţin egal cu cel al chelnerului? –Aici o să răspundeţi voi pentru voi– Un client poate să fie supărat, afirmând că nu îi place comportamentul chelnerului, care este politicos şi prezentabil şi care vorbeşte doar la persoana a 3a? Poate să fie supărat, spunând: „Nu îmi place cum se comportă chelnerul, e fals. El este plătit să se comporte aşa cu mine. Eu vreau să se comporte aşa nu pentru că e plătit, ci pentru că aşa e frumos şi aşa trebuie.” Înţelegeţi ce vreau să zic? Într-un mod indirect clientul susţine analiza sa, fiind revoltat pe chelner că e un fals. Deci într-un fel sau altul chelnerul e vinovat că el se comportă aşa pentru că e plătit şi nu pentru că aşa ar fi frumos. Aici intervine cumva un conflict, deoarece pe de o parte este adevărat că un chelner este plătit, dar nu neapărat pentru a se comporta în vreun fel anume. Comportamentul său se adoptă în funcţie de loc... El prestează nişte servici care impun un anumit comportament, o anumită ţinută şi nu doar atât. Ceea ce este greu de înţeles pentru unii e că nu pot înţelege cum reuşesc ei, chelnerii, să fie atenţi şi la clienţi şi la comportament şi la comenzile clienţilor şi la multe altele. Zic eu că e simplu, cel puţin din perspectiva mea. Să gândim puţin logic. Aţi auzit vreodată replica: „Defect profesional”? Oare de ce o spun unii oamenii? Oare o spun la propriu? În ce situaţii este folosită această replică? Ei bine... Ar fi mai multe întrebări ce ar merita scrise, dar o să mă rezum doar la acestea. Cumva acel „defect profesional” intră în sânge, iar când se întâmplă asta trebuie să fiţi conştienţi că e greu să fie scos.

Probabil devine stresant faptul că voi lăsa iar totul la libera interpretare, dar nu are rost să continui deoarece am intrat deja în esenţă şi pot trece cu uşurinţă mai departe.

Când ieşiţi din casă aveţi obiceiul, sau cel puţin ar trebui să îl aveţi, de a da „bună ziua” tuturor oamenilor cunoscuţi pe care îi întâlniţi. De obicei, valabil în cazul băieţilor, la femei se spune „sărut mâna”, dar rămâne la aprecierea fiecăruia cum e mai bine. Oare atunci când salutăm, noi ne gândim că trebuie să salutăm? Nu e un simplu reflex? Ba chiar uneori e un reflex de care nici nu ne dăm seama. Am întâlnit oameni care îi salutau pe alţii şi când le spuneam pe cine salutase, stăteau să îşi aducă aminte dacă au salutat sau nu, deşi ei salutaseră, doar că nu mai ştiau că au făcut-o. E exact ca atunci când pleci de acasă, închui uşa şi după vreo 5 minute te întrebi: „Oare am închis uşa?” De cele mai multe ori se întâmplă să fie închisă, pentru că e un reflex şi nu necesită gândire pentru a închuia uşa, cu toate că noi ştim că dacă nu o închidem e posibil să găsim casa goală. Şi de cele mai multe ori ne întoarcem din drum pentru a verifica dacă uşa este închisă. Sunt sigur că ştiţi despre ce vorbesc şi că vi s-a întâmplat cel puţin o singură dată. Cam aşa e şi cu comportamentul. Noi îl gândim, dar la urma urmei este un reflex. Este imposibil să gândeşti un comportament pe care să îl adopţi şi să fi atent la absolut tot ce este în jur. Persoanele care îşi gândesc comportamentul, adică cele care sunt într-o situaţie nouă şi sunt pierduţi în spaţiu, se deosebesc uşor. De multe ori o să le vedeţi gură cască, la propriu, pentru că stau şi se întreabă: „Cum naiba ar trebui să procedez aici?” sau se uită foarte mult în dreapta şi în stânga şi sunt total derutate, întrebându-se ce ar putea face sau unde s-ar putea duce etc.

Să ne întoarcem la chelnerul nostru, acuzat că se comportă fals. Oare chiar e fals? Cel puţin, din perspectiva mea, dacă dai o petrecere acasă la chelner, din cauza muncii pe care o prestează, el o să simtă din interior acel „defect profesional”. Cumva o să fie „împins de la spate” să îşi intre în „ritm”. Oare atunci tot aşa se va spune? Că este plătit în propria lui casă să se comporte frumos şi politicos? El nu îşi gândeşte comportamentul atunci când îl aplică. Nu e posibil. De fapt ar putea fi posibil, însă numai în cazul celor care sunt în practică, adică a celor care abia învaţă „tainele” unui chelner. Chelnerul trăieşte cu acel comportament în el. Se poate spune că îl are de când începe să îi placă ceea ce face, pentru că nu te poţi comporta cum trebuie într-un aunmit loc dacă nu îţi place. Valabil şi în cazul în care a-i spune că nu poţi face ceva dacă nu îţi place.

Aşa că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a acuza pe cineva că e un fals în comportamentul său, şi aici nu mă refer doar la chelneri, ci la toţi oamenii. Ar trebui să privim cumva peste aparenţe şi să îi testăm comportamentul în situaţii similare. În general comportamentul unei persoane va fi mereu acelaşi, după cum am zis mai devreme: singura excepţie o fac anumite evenimente sau locuri ce îl fac pe om să îşi schimbe puţin atitutdinea. Să fim puţin logici: un om care e tot timpul cu zâmbetul pe buze şi face glume şi râde atât de frumos încât îi face pe toţi din jurul lui să râdă, ar putea să îşi păstreze zâmbetul pe buze, glumele şi toată distracţia la o înmormântare? Ce vom spune despre el atunci? „E un fals! El e mereu vesel, se preface că e trist.” Vă daţi seama cât de patetic e o astfel de afirmaţie? Gândiţi-vă puţin la comportamentul vostru. Am dreptate că este „influenţat” de atmosferă, loc, timp şi nu doar atât? Starea voastră de spirit nu vă schimbă comportamentul? Fie că e o schimbare în bine sau în rău... De ce trebuie să îi acuzăm pe unii că îs falşi? De ce trebuie să îi criticăm pentru ce sunt ei? De multe ori avem impresia că toţi sunt standard. Ce vreau să spun este că mulţi dintre noi afirmă chestii de genul: „Nu are cum să fie aşa, se preface. Şi eu îs băiat şi nu fac ca el.” Chiar aveţi impresia că dacă nu faceţi cum face cel de lângă voi nu e posibil ca acel cineva să fie mai diferit? Atenţie: când spun „diferit”, nu o spun în sensul rău. De ce aveţi impresia că o persoană care nu are un comportament clasic şi/sau un stil de a vorbi clasic e fals? De ce nu putem accepta ceea ce nu vedem la unii? Care e problema? Ce ne supără?

Majoritatea prozelor au fost scris datorită experienţelor mai plăcute sau mai puţin plăcute care le-am trăit, aşa că voi încheia această mică proză cu un citat:

Aveţi impresia că dacă cineva vorbeşte despre cum e bine să procedaţi în anumite situaţii sau cum e bine să vă comportaţi sau să vorbiţi e neaparat o persoană care îşi gândeşte comportamentul atunci când îl „aplică”? Cât de incompetent trebuie să fi să stai în fiecare secundă a vieţii la anumite evenimente să îţi gândeşti fiecare mişcare pentru a atrage atenţia? Stau şi mă întreb dacă ar fi posibil... Chiar aş avea multe de spus celor care acuză acele persoane ce sunt diferite, pentru că nu mi se pare drept să le mărginalizeze pentru un comportament „neclasic”. Când o persoană vorbeşte despre sine şi despre comportamentul său să ştiţi că nu îşi povesteşte „şcoala din cap”, cu toate că afirmă că e bine să faceţi cum zice ea, ci îşi exprimă un fel de opinie indirectă. Consideră că ceea ce face este bine şi îi sfătuie pe alţii să încerce să facă la fel, probabil pentru că a fost satisfăcută de „rezultatele” care le-a obţinut prin acel comportament. Deci să fie oarecum clar faptul că atunci când o persoană vorbeşte despre comportament, nu vorbeşte neaparat despre comportamentul său, chiar dacă afirmă că ea aşa a făcut şi a fost bine. Încercaţi să priviţi din faţă şi nu din spate, pentru că privind din spate mereu o să fiţi atenţi la cel care vorbeşte şi nu la ce vorbeşte. Posibil să nu mă fi făcut atât de înţeles pe cât am sperat, dar am încercat să scriu cât mai scurt pentru a nu lungi această proză spre plictiseala voastră. Sunt conştient că dacă vedeţi că am scris mult nici nu vă mai osteniţi de multe ori să citiţi, chiar dacă vi se pare sau nu important.

No title 2...

Prieteni de valoare 
Sfat: Citeşte totul considerând că tu eşti cel care a scris...

            Nu am mai scris de mult timp şi chiar nu cred că mai am talent, dar o să fac o încercare. Nu am nimic de pierdut dacă încerc să mai arunc câteva cuvinte pe această foaie albă. De când am scris „No title...” a trecut ceva timp, ba chiar pot spune că a trecut atât de mult timp încât am îmbătrânit. Însă să nu credeţi că am îmbătrânit fizic, Doamne Fereşte, ci psihic. Am trecut prin atâtea şi mi s-au întâmplat atâtea. Stau uneori în pat şi mă gândesc la ceea ce a fost în trecut, la comportamentul meu, la felul meu de a fi, şi nu fac decât să mă compar cu ce sunt acum. Stau şi mă întreb: oare cât voi mai evolua? Mă simt atât de ciudat. Simt că fiecare zi mă face mai matur şi fiecare eveniment, mai plăcut sau mai puţin plăcut, îl accept ca pe o lecţie de viaţă, fără să îmi pese de ceea ce a fost rău.

            Ultimele întâmplări prin care am trecut au fost atât de interesante încât nu doresc nimănui să le trăiască. Nu am înţeles niciodată de ce lumea te critică înainte de a te cunoaşte sau de ce te caracterizează din vorbele altora.

            Sunt acele persoane care arată mai ciudat, în sensul că au o faţă mai comică sau una mai urată etc. Mulţi i-am văzut râzând de acele persoane şi mă întreb: mie de ce nu mi se pare atât de amuzant pe cât li se pare lor? Ce au ei cu faţa omului? Sau ce vină are omu ălă că s-a născut mai diferit?

            Vi s-a întâmplat vreodată să faceţi o faptă bună, după care să fiţi criticaţi cum că aţi fi făcut ceva extrem de rău? Nu ştiu de voi, dar eu vă spun că am avut această „plăcere”, şi nu doar o dată. Mai mult ca sigur aţi auzit vorbe ale celor mai mari de genul „În ziua de azi dacă eşti bun, eşti prost” sau „Dacă eşti bun, eşti luat de fraier” etc. Acele vorbe nu sunt goale, vă asigur. V-aţi întrebat vreodată de ce zic ei aşa ceva? Ce i-a determinat să zică? Care sunt motivele?

            Mi s-a spus şi mie aşa ceva. Eu m-am întrebat mereu de ce zic ei asemenea „tâmpenii”, pentru mine la acel timp, şi nu înţelegeam ce vor să zică. Credeam că îs supăraţi pe viaţă, că îs bătuţi de soartă, că îs Emo etc. Însă vreau să ştiţi că nu e chiar aşa. Cei care par că se plâng de viaţă, de fapt nu fac decât să vă avertizeze pe voi de ce trebuie să vă feriţi în viaţă. Să nu aveţi impresia ca veţi înţelege ce scriu citind doar o dată sau de două ori, însă nu promit că dacă citiţi de 10 ori o să înţelegeţi sigur. Nu voi scrie nimic în detaliu din acelaşi motiv pentru care nu o fac niciodată. Vreau să las o interpretare liberă cu mai multe tăişuri. Să revenim la ce scriam ulterior: De câte ori aţi fost trădat? De câte ori aţi simţit ură? Răzbunrea a curs vreodată prin vene? Nevoia de a face rău cuiva a fost satisfăcută?

            Whatever... Mi-am dat seama cu timpul că o vorbă spusă la „plesneală” de o altă persoană mai în vârstă nu este doar o „umplere” a timpului cu ceva, ci este o mică lecţie de viaţă. Aţi încercat vreodată să învăţaţi din orice? Oare e posibil? Dacă nu e, putem face să fie? De câte ori aţi regretat că ceva nu a ieşit aşa cum aţi vrut sau de câte ori nu aţi înjurat că nu e cum vreţi să fie?

            Am fost în târg să-mi vând maşina şi stăteam în ea cu cel mai bun prieten al meu şi vorbeam diverse şi diverse. La un moment dat a venit tatăl lui în târg, aşa că el a plecat pentru puţin timp şi am rămas singur. Ceea ce am făcut cât am fost singur a fost să privesc maşinile ce erau la vânzare şi să privesc şoferii care stăteau cu sufletul la gură atunci când se apropia câte un om de maşina lor, pentru că aveau impresia că o va cumpăra. Privindu-le chipurile şi gesturile mi-am dat seama că pe om cel mai mult îl schimbă nereuşita. Ciudat, nu? Înţelegeţi ce vreau să spun? Nici eu nu cred că aş înţelege dacă aş citit fără să ştiu ce am scris, dar vă asigur că până la final o să înţelegeţi.

            Să încercăm puţin logică prin întrebări: Cum mi-am putut da seama din aşa ceva că pe om îl schimbă cel mai mult nereuşita? Să spun că e simplu şi să vă dau răspunsul? Nu voi da răspunsul complet, dar nici nu o să fiu rău să nu răspund deloc, aşa că vreau să citiţi şi să îmi spuneţi dacă sunteţi de acord cu mine. O să folosesc cel mai simplu exemplu, care a fost cel mai aproape de mine în cazul ălă. În dreapta maşinii mele era o altă maşină de vânzare, care pot spune că arăta destul de bine. În ea se aflau 2 oameni în vârstă, undeva în jurul la 40 de ani şi credeţi-mă că de fiecare dată când veneau oamenii să se uite la maşina mea, cei 2 se uitau foarte dezamăgiţi. Sunt sigur că în mintea lor mă înjurau de mama focului sau poate că regretau enorm că am venit eu în parc să-mi vând maşina. De unde ştiu că ăiă se uitau cu ciudă? Simplu: Prietenul meu cel mai bun stătea în dreapta mea şi bineînţeles că el stătea cel mai aproape de acei oameni şi îi vedea chiar şi dacă nu vroia şi mereu îmi zicea: „Ia uite cum se uită vecinii de alături la oamenii care se uită doar la maşina ta”. Eu râdeam pentru că mi se părea amuzant, dar într-un fel îmi părea şi rău. Adică gândiţi-vă puţin: eu vreau să îmi vând maşina pentru că vreau alta, deci e un moft. Dar omu ălă poate o vinde că nu are ce pune acasă pe masă şi nu mai ştie cum să facă rost de bani... Să nu aveţi impresia că e uşor. Nu toată lumea o duce în live în zilele noastre.

            Hai să deviem puţin: în cazul acelor oameni să zicem că înţeleg, aveau de ce să mă critice. Probabil spuneau: „Tocmai acum şi-a găsit ăsta să vină cu maşina lui să ne fure nouă clienţii” (marca maşini mele nu o specific, pentru că nu are legătură cu ce vreau să scriu aici). Dar prietenii, dacă le pot spune aşa, de ce mă critică? Sau hai să întreb altfel: de ce suntem uneori criticaţi de prieteni? De ce spun prietenii lucruri care ştiu că ne dor, însă nu le spun pentru a ne ajuta, ba chiar uneori ascund să spună ceva pe faţă, spunând altora. De ce se „rup” în figuri în faţa altora, spunând chestii care de faţă cu voi nici nu ar îndrăzni să le şoptească. Oare asta face un prieten? Oare asta înseamnă să ai un prieten? Sau doar ai impresia că ai un prieten?

            Am avut câteva experienţe atât de tâmpite cu „prietenii” mei, încât m-am resemnat şi mi-am dat seama că în viaţa unui om nu există decât un cel mai bun prieten şi o cea mai bună prietenă...

            Revenind la o întrebare pe care probabil aţi uitat-o: Aţi încercat să învăţaţi din orice? Oare de la „prieteni” şi de la fazele nasoale care le fac ei putem învăţa ceva? Merită să suferim după „prieteni”? Cum e să ai impresia că o persoană pe care o respecţi şi pe care o protejezi te „f***” pe la spate? Şi când spun asta mă refer că în prezenţa ta e miere de albine şi după ce ieşi din „cameră” te „îndulceşte” de dai pe dinafară.

            Am un mesaj pentru cei care au „prieteni” şi cei care sunt „prieteni”:

Nu zâmbi niciodată dacă ştii că nu o faci de la tine, şi o faci doar ca să te ascunzi în spatele unei măşti, cu ajutorul căreia speri să obţii nu ştiu ce naiba. Gândeşte-te că cel pe care vrei să îl f*** e un suflet de om şi mai gândeşte-te că la rândul tău e posibil să fi f**** la fel şi nu cred că o să-ţi placă. Să fim serioşi... Care e rostul să stai cu o persoană şi să vorbeşti cu ea şi să te araţi bun prieten, dacă tu de fapt pe la spate o bârfeşti de-o faci să fie un cacat în viaţa socială? Gândeşte-te că degeaba te dai tu mare într-un grup de persoane cu vorbele alea de cacat legate de cel care crede că îi eşti prieten. Gândeşte-te că unul din cei la care bârfeşti o să te pârască. Trebuie să fi prea prost să nu ştii ce vorbeşti şi cui vorbeşti. Dar cu atât mai prost e să fi un fals, pentru că ăiă falşi mereu vor rămâne nişte rataţi şi te asigur că dacă eşti unul dintre ei vei rămâne un zero, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga ta viaţă.

Pe mine „prietenii” au ajuns să mă plictisească şi am ajuns să le dau eject ca apa la WC. Crede-mă că am învăţat atât de multe de la „prieteni”, încât doresc oricui să triască acele neplăceri. Da, am scris bine. Doresc oricui să triască acele neplăceri ca să vadă că viaţa nu e aşa frumoasă şi că ne f*** fie că suntem buni, fie că suntem răi.

De asemenea vreau să îmi cer scuze pentru limbajul folosit, cenzurat. Am simţit nevoia să scriu mai „tare” ca să pot fi înţeles de „prieteni”. Nu e stilul meu, dar nu cred că „prietenii” au dreptul să mă cunoască aşa cum sunt. Nu e problemă, cei care îi ştiu „prieteni” mai mult ca sigur mă vor cunoaşte aşa cum nu doresc nimănui să mă cunoască.

Această mică proză o adresez în special ălora care se regăsesc aici şi se ştiu ei care sunt şi cum am scris mai sus: ălora care sunt „prietenii” altora.

NOTĂ!!! Mesajul de mai sus era mai lung, dar nu m-am ostenit să-l scriu complet. El este tipărit în capul meu, după problemele mele. Voi vi-l tipăriţi după problemele voastre. „Prieteni” sunt la tot colţul, rămâne doar să îi selectaţi pe ăiă mai proşti de ăiă mai deştepţi. Salut!